Sculptorul – partea 14 –
LOVE. Cristina se retrase în casă, lăsându-i pe cei doi să vorbească în liniște.
– Am fost la fel de uimit cum te văd și pe tine, spuse David. Eu eram convins că mama și tata au o viață frumoasă și plină de iubire. Mama mi-a spus că a preluat afacerile de la tata pentru că era neglijent cu banii… și am crezut-o. Să fiu sincer, nici nu mă interesa prea mult. Cât despre faptul că ți-a lăsat ție conacul și afacerea, mă bucur. Eu chiar nu m-aș fi putut ocupa de tot, mai ales că într-o lună vreau să plec la Paris. Ăsta a fost visul meu dintotdeauna. Ce te rog e să vii în zilele următoare, să perfecționăm actele.
– Am să vin, bineînțeles, spuse Sculptorul.
– Pot să te întreb ceva? zise David, cu o curiozitate aparte. Toată lumea îți spune „Sculptorul”. Parcă nici nu ai nume. De unde vine asta?
– A… e o poveste lungă, dar frumoasă, răspunse el cu un zâmbet nostalgic.
– Aveam vreo doisprezece ani. Mergeam în oraș la școală și, când coboram în port, treceam mereu pe lângă atelierul domnului John, un sculptor renumit în zonă. Veneau oameni de la zeci de kilometri să comande lucrări de la el. Omul avea însă un obicei ciudat: nu vorbea cu nimeni. Pe ușa atelierului stătea un anunț vizibil:
„Vă rog să lăsați comenzile dumneavoastră în cutia alăturată, specificând modelul, ce doriți să reprezinte sculptura și o adresă de contact. Vă voi trimite prețul și perioada de execuție. Vă mulțumesc.”
Prin oraș circula povestea că, cu mai bine de zece ani în urmă, femeia pe care o iubise dispăruse într-o seară fără nicio explicație, fără să-și ia rămas bun. Din acea zi, domnul John nu mai vorbise cu nimeni. Unii spuneau că își pierduse vocea de supărare, alții că făcuse un jurământ de tăcere, asemenea unor călugări. Nimeni nu știa adevărul. Cert era doar că nimeni nu-l mai auzise rostind un cuvânt.
Când ieșeam de la școală și așteptam barca tatălui lui George, care ne ducea pe mine și pe alți copii de pe insulele din jur, eu mă opream să privesc prin geamul atelierului. Eram fascinat de ușurința cu care lucra și de sculpturile fantastice ce prindeau viață sub mâinile lui. Niciodată nu m-a gonit, ba chiar, după un timp, mi s-a părut că zâmbește când mă vedea cum îl urmăream.
Într-o zi călduroasă de vară, am văzut ușa atelierului deschisă. Am prins curaj și m-am așezat în prag. Lucra cu o finețe desăvârșită. La un moment dat, s-a întors spre mine și, cu o voce puternică, dar caldă, a spus:
– Intră, nu sta în ușă!
Am încremenit.
– Vorbiți?! am întrebat eu, realizând imediat penibilul întrebării.
– Da, a răspuns zâmbind. Intră.
Am pășit temător.
– Te-am văzut de multe ori cum privești. Te pasionează sculptura?
– Cred că da, domnule, i-am spus. Nu am încercat încă, dar mi-aș dori…
– Atunci hai să vedem, spuse el.
A ales o bucată de piatră și mi-a dat o daltă. Eu, neștiutor, am luat-o pe cea mai mare. Am lovit cu putere și piatra s-a crăpat în două. Am încremenit.
– De ce s-a întâmplat asta? am întrebat rușinat.
– La ce model te-ai gândit când ai lovit prima dată?
– Nu m-am gândit… am zis că după ce ia o formă o să-mi dau seama.
– Greșit, spuse el blând, dar ferm. Lucrarea există deja în piatră. Tu doar îndepărtezi ce-i prisos pentru ca ea să iasă la lumină. De aceea trebuie să știi de la început ce vrei să creezi. Și încă ceva: dalta aceea mare e pentru spart piatra, nu pentru sculptat. Aici, uite, sunt dălțile adevărate.
Pe masă se afla un set de unelte fine, ascuțite, frumoase.
– Gata pentru azi. Du-te să nu pierzi barca. Dacă ți-a plăcut, vino și mâine.
Am plecat alergând, iar acasă i-am povestit mamei cu entuziasm. Ea m-a întrebat surprinsă:
– Spui că a vorbit cu tine? Interesant…
Apoi nu a mai zis nimic. Eu eram însă prea fericit să-mi bat capul. Am adormit visând că am făcut o statuie mare și frumoasă, pe care toți o admirau.
A doua zi,imediat după scoală, am fugit din nou la atelier. De data asta, domnul John mi-a dat o daltă mică, bine ascuțită.
– Ce vezi în piatra asta? m-a întrebat.
– Un iepuraș, am răspuns imediat. Urechile sunt aici, boticul aici, iar picioarele…
Pe măsură ce vorbeam, loveam piatra ușor, atent. După o oră, în mâinile mele prindea contur un iepure mic, cu o ureche mai scurtă și un picior stângaci. Dar era primul meu iepure. Prima mea sculptură. Prima mea bucurie.
Sculptorul se ridică, intră în casă și reveni cu o statuetă mică în mână. Era chiar acel iepuraș, cu o ureche mai scurtă și un picior ce părea șchiop. Se vedea clar că era opera unui copil, dar inspira potențial.
– Ți-l prezint pe domnul Iepurilă, spuse el râzând.
– VA URMA –
