Sculptorul – partea 15 –
LOVE. Sculptorul puse iepurele pe masă și continuă povestea:
”Zilele care au urmat mă găseau imediat după școală în atelier. Zi de zi eram tot mai priceput. La o săptămână deja căpătasem încredere. Într-o zi am luat o piatră frumoasă și m-am gândit să fac o surpriză mamei. Urma ziua ei și voiam să vadă cât am avansat. Am început să lucrez la o statuetă mică ce să o înfățișeze. Am terminat conturul și începusem să dau formă chipului. M-am străduit să redau cât mai bine frumusețea feței mamei mele și pot spune că reușisem. Oricine privea statuia o putea recunoaște. Abia începuse să continui de la mijloc în jos când am auzit usă de la atelier.
Maestrul fusese plecat în oraș să aducă niște lucruri pentru atelier. A venit către mine și a privit statueta.
— Ce faci aici? spuse el cu o voce nervoasă. Cine ți-a dat voie să risipești materialul și să faci ce vrei tu?
A luat statueta și a aruncat-o într-un colț.
— Cred că îți dădusem altceva de făcut!
Am aruncat șorțul și am luat-o la fugă. Era cadoul pentru mama, iar el îl aruncase ca pe un gunoi! Am fugit în port și am urcat în barca tatălui lui George.
— Hei, ai venit, spuse tatăl lui George. Dar plecăm abia peste o oră și jumătate. Nu ai mai avut treabă?
Mi-a văzut ochii plini de lacrimi și n-a mai zis nimic. După câteva minute s-a apropiat. Eu stăteam în fundul bărcii, tăcut.
— Merg să mai iau ceva, tu poți rămâne dacă vrei. Ne vedem mai încolo.
Timpul trecea greu. La ora stabilită am plecat cu barca. Ajuns pe insulă, am sărit și am luat-o la fugă spre casă. M-am aruncat în pat fără să mă dezbrac.
„De ce? De ce și el? De ce toți oamenii mari sunt răi? Mai ales bărbații…”
Pe tata nu îl văzusem niciodată. Când întrebam, mama spunea că plecase într-o călătorie lungă și nu știa când se va întoarce. Iar acum și omul în care crezusem se purta urât cu mine… Am jurat să o iubesc și să o ascult doar pe mama, de acum înainte. Am adormit plângând.
Noaptea am simțit-o cum a venit, m-a acoperit și m-a sărutat pe frunte.
A doua zi am mers la școală pe un drum lăturalnic, ca să nu trec pe lângă atelier. Am repetat asta zile la rând, evitându-l. Mai era o zi până la ziua mamei și încă nu știam ce cadou să îi duc. „Am să-i dau un buchet mare de flori… și poate iau o vază nouă din piață.”
La ora trei am ieșit în curte. Acolo l-am văzut pe el. Maestrul.
— Vino, te rog puțin, spuse el cu o voce calmă, dar puternică.
Toată lumea din jur tresări: maestrul vorbea. După ani în care toți credeau că nu va mai rosti vreodată un cuvânt, îi auzeau acum vocea.
— Te rog, repetă el. Vreau să vorbim.
Am mers spre el cu emoție.
— Iartă-mă, spuse. Am greșit… dar m-a durut ceva ce nu pot să îți explic acum. Vreau doar să ai încredere și să vii cu mine, dacă mai dorești să continui.
El omul care de mai bine de 10 ani nu vorbise cu lumea a ales să își încalce promisiunea făcută lui și să vorbească cu toți acei oameni de față…
Am vrut să-l iau în brațe, dar nu îndrăzneam. Îmi dorisem atât de mult să mă cheme înapoi…
— Vin acum, i-am spus, doar să-mi iau lucrurile.
Am alergat spre clasă.
— Domnule, eu trebuie să…
— Știu, mi-a răspuns pedagogul zâmbind. Am văzut pe geam. Du-te, copile, și urmează-ți visul.
Am ieșit în fugă. Domnul John m-a luat prietenește de după umeri și am pornit împreună spre atelier.
Ajuns acolo, mi-am pus șorțul în grabă.
— Încet, încet, copile, râse maestrul. Azi nu lucrăm. Te-am chemat să îți dau ceva.
Din geanta lui mare scoase statueta la care lucrasem eu. Finisată, perfectă. Era chiar ea, mama. Zâmbetul, ochii frumoși, părul ca de mătase.Și ca o completare, în partea de jos a statuii pe care nu apucasem să o termin eram eu , tinut de mama în brațe. Acest amănunt adăugat de maestru îi dădea o frumusețe aparte.
— O cunoașteți pe mama? am întrebat mirat. Parcă v-ar fi stat model…
Maestrul nu a răspuns. După câteva secunde a adus o cutie de lemn sculptată, cu interior de mătase roșie și exterior de abanos, cu decorațiuni aurii. A pus statueta înăuntru. Se potrivea perfect.
— Să duci cadoul ăsta mamei tale. Tu ești autorul de fapt. Eu doar am făcut câteva retușuri.
Am ascuns cutia în rucsac și am plecat spre casă.
A doua zi dimineață m-am trezit devreme și am pregătit micul dejun: două ochiuri, brânză, salam, cârnați și pâine prăjită. Am pus cafeaua la fiert și am așezat în vază câțiva trandafiri roșii din grădină. Totul era gata la ora șapte, când mama s-a trezit.
— Poftiți în salon, masa este servită, am spus eu grav.
Am tras scaunul pentru ea.
— Ceai, cafea, lapte?
— O cafea simplă, zâmbi mama intrând în joc. Dar la micul dejun… parcă aș prefera un suc de portocale.
Am înlemnit. La asta nu mă gândisem.
— Vezi că ai în frigider, mi-a șoptit ea, amuzată.
I-am adus sucul. Mama mânca și îi vedeam fericirea pe chip. Atunci am adus cutia.
— La mulți ani, mamă!
A privit cutia ca pe un obiect cunoscut. O lacrimă i-a apărut în colțul ochiului. Când a deschis-o și a scos statueta, a izbucnit în plâns.
— Eu am făcut-o, mami! Pentru tine. Maestrul a finisat-o, dar el însuși a spus că eu sunt autorul.
Mama m-a luat în brațe strâns.
— Mulțumesc, puiul mamei… mulțumesc.”
– VA URMA –
