Sculptorul – partea 18 –

LOVE. Așa că m-am apucat serios de lucru. Porecla de „Sculptorul” devenise, cu timpul, un nume adevărat. Comenzile veneau fără oprire, banii la fel. La 18 ani aveam deja un fond suficient pentru o viață mai mult decât decentă. Mama era mândră de mine. Mă privea mereu cu ochii umezi și îmi spunea cât de mult se bucură că nu a trăit degeaba.

Într-o zi, la atelierul domnului John, a apărut un domn elegant, însoțit de un altul, la fel de distins. Îi simțeai din privire că erau oameni de lume.
– Sunteți domnul Christian Pope? – a întrebat cel mai în vârstă.
– Da, eu sunt, am răspuns.
– Mă numesc Jack Brown, investitor în această zonă. Am înțeles că dumneavoastră dețineți acest atelier și terenul pe care este ridicat.
– Sunteți greșit informat, domnule, i-am spus. Atelierul și pământul sunt ale domnului John More. Eu doar lucrez aici și preiau comenzile.

Bărbatul a zâmbit ușor și a deschis dosarul pe care îl avea în mână.
– Din contră, conform acestor acte, domnul More și-a exprimat dorința ca, la împlinirea vârstei de 18 ani, totul să treacă în posesia dumneavoastră. Notarul mi-a pus la dispoziție documentația.

Am rămas împietrit. Am citit hârtiile tremurând. Adevărul era clar: John More îmi lăsase tot.
– Nu știam nimic… – am murmurat.Tot ce pot spune e că nu vreau să vând. Am o datorie uriașă față de acest om.
– Foarte bine, a spus Brown. Iată cartea mea de vizită. Dacă vreodată vă răzgândiți, mă găsiți în zonă.

Am plecat acasă tulburat. Mama a ascultat povestea zâmbind.
– Acum e rândul meu să fac ceva, mi-a spus.

A doua zi, s-a îmbrăcat frumos, și-a pus rochia preferată și a plecat în oraș. A revenit după câteva ore cu un aer ușurat, cu un zâmbet cald pe chip. Nu am întrebat nimic. Am înțeles singur, după câteva luni: banii care veneau regulat nu mai intrau în cont. Mama renunțase la sprijinul tatălui meu. Se eliberase. Se ocupa de grădină, de flori, de micile ei bucurii. Era pentru prima dată cu adevărat liberă.

– Ce de lucruri am aflat! – a spus David, ascultându-mă fascinat. Voiam doar să știu de ce îți spun toți Sculptorul, dar am primit o viață întreagă în poveste. E târziu, trebuie să plec.

– Rămâi la noi! – a spus Cristina.Facem o masă bună, mai povestim. Dimineață pleci odihnit.
– Omul meu mă așteaptă la barcă…
– Și ce dacă? – a râs Cristina. Am pregătit un curcan cu legume, îl bag la cuptor, avem vin bun… Nu în fiecare zi afli că ai un frate!

David a coborât la debarcader și s-a întors după câteva minute.
– Am rezolvat. I-am spus lui Peter să vină mâine. Rămân.

S-au așezat pe terasă. Cristina a intrat în casă, iar noi am rămas în aerul serii, sub lumina caldă a lămpilor.
– Spune-mi mai departe, a zis David. Vreau să știu tot.

Sculptorul la oftat și a continuat:
– Totul mergea perfect. Aveam lucru, bani, un drum înainte. Până când mama a început să tușească. Îi spuneam să meargă la doctor, dar ea zicea că e doar o răceală. Apoi am văzut sânge în batista pe care o ascundea. Atunci nu am mai stat. Am adus medicul pe insulă.

Doctorul a consultat-o, iar când l-am condus la barcă, m-a privit în ochi și mi-a spus pe un ton scăzut:
– Nu mai am ce face. E prea târziu.

Lumea s-a prăbușit pentru mine. Și, într-o dimineață, am descoperit că verdictul lui era adevărat. Mama plecase. Am găsit-o întinsă pe pat, zâmbind. Pe masă, micul dejun era pregătit – ouăle reci, cafeaua rece… Dar ea avusese grijă ca băiatul ei să nu rămână flămând. Ultima ei grijă, ultimul ei gest.

Atunci am hotărât să plec. După înmormântare, am mers la Brown și am vândut terenul. Dar m-am răzgândit în ultima clipă. Era totuși casa mea .Cu banii primiți am rămas aici, dedicându-mă muncii și sculpturii. Așa au trecut anii. A urmat ziua în care am sculptat statuia. Apoi ziua în care tatăl tău mi-a luat-o. Ziua în care drumurile noastre s-au întâlnit. Și iată-ne azi, la aceeași masă.

– Pentru asta trebuie să bem un pahar! – a spus David. Pentru noi!
– Pentru noi, frate! – am răspuns.

– Am o rugăminte, a adăugat el. Lasă camera mea așa cum e. Când mai trec pe aici, să am locul meu… copilăria mea.
– Bineînțeles, a spus sculptorul. Te așteptăm oricând!

– Gata masa! – a strigat Cristina din casă.
– Venim! – au răspuns amândoi.

Și, în timp ce intram în casă, sculptorul sa uitat la David și a zâmbit:
– Frate, cred că ne așteaptă o noapte lungă de povești.