Sculptorul – partea 19 –
LOVE. Au mâncat împreună cu poftă. Cristina gătise excelent. Apoi s-au așezat din nou la povești pe terasa casei. Au stat de vorbă până târziu în noapte.
Dimineața, sculptorul a mers împreună cu David în oraș pentru a perfecta actele la notariat. După-amiază s-a întors pe insulă. George adusese între timp bucata de piatră cerută, iar sculptorul a dus-o direct în atelier.
În ziua următoare, cum se trezi, se apucă de lucrarea pe care dorise să o facă de atâta vreme. Piatra era exact ceea ce visase: aceeași compoziție și culoare ca cea a primei statui. De data aceasta totul părea mai ușor, ca și cum mâinile lui lucrau singure. Zâmbea, fără grabă, pentru că avea tot timpul din lume.
Încet, încet, o nouă lucrare prindea viață. După câteva ore se opri. Mai avea comenzi de onorat, iar sculptura aceea era doar pentru plăcerea lui. Lucră până seara, apoi lăsă dalta deoparte. Zilele treceau una după alta, liniștite. O dată pe săptămână mergea să vadă cum stau treburile cu firma.
Într-o dimineață, George îl anunță că David s-a întors în oraș pentru câteva zile.
— Stai că mă schimb și vin și eu, spuse sculptorul. Trebuie să îl întâmpin.
Îi spuse Cristinei că va reveni spre seară, se schimbă rapid și plecă împreună cu George. În jurul orei 5 se întoarse acasă. Îl chemă pe George la o cafea, ca să-i mulțumească, dar prietenul mai zăbovi să fixeze barca.
Când sculptorul se apropie de casă, văzu pe terasă un bărbat gras, cu barbă și păr roșcat, care stătea la masă. Mai încolo, Cristina părea speriată.
— Vă pot ajuta cu ceva, domnule? întrebă sculptorul.
— Sper că poți, răspunse bărbatul. Mă numesc Alberto Vasquez, om de afaceri din Lisabona. Doamna de aici îmi datorează 50.000 de dolari, ca urmașă a tatălui său. O caut de multă vreme și, în sfârșit, am găsit-o. Nu plec fără banii mei sau ceva în schimb. Poate barca, dacă nu are altceva.
— Tatăl meu a împrumutat 10.000! spuse Cristina cu voce tremurată. Ai profitat de el!
— Tatăl tău a semnat o hârtie în alb, replică Vasquez cu un ton plictisit. Eu socotesc că atât îmi datorezi: 50.000. Nu avem ce negocia. Îmi dai banii sau iau barca!
— Domnule, spuse sculptorul cu o voce fermă, sunteți pe proprietatea mea și vorbiți cu iubita mea. Ar fi bine să vă controlați tonul și să părăsiți imediat locul.
— Ce nu ai înțeles? mormăi acela și mai țâfnos. Ea îmi datorează bani, nu eu ei. Nu plec până nu mă asigur că îmi primesc partea.
— Ba eu cred că o să pleci chiar acum, se auzi din spate vocea puternică a lui George. Prietenul meu te-a rugat frumos. Eu, în schimb, te arunc în ocean fără nicio ezitare. Nu am răbdarea lui.
La cei 1,90 m și peste 110 kg, George nu părea deloc că glumește.
— Lasă-l, George, spuse sculptorul. Domnul tocmai pleca. Veți avea banii mâine dimineață, la ora 10, când se deschide banca. O seară bună.
— Așa să fie! mârâi Vasquez. Dar nu uita: 50.000 și cazarea, că nu am rămas aici de plăcere!
— Ai plecat? întrebă George nervos. Sau vrei să te ajut eu să ajungi mai repede pe mal?
Omul se ridică și plecă bombănind.
— Nu mai stau, sculptore, spuse George. M-a enervat prea tare. Ne vedem mâine.
— Nu te supăra, prietene. Am banii și rezolv.
Sculptorul intră în casă. Cristina plângea în bucătărie.
— Ce e, iubita mea? Totul se rezolvă mâine.
— Știu… dar sunt supărată că te-am pus în situația asta. Tata a cerut 10.000 de dolari pentru tratamentul mamei. Nu voia să vândă vasul, era tot ce mai aveam. Nu știam că a semnat o hârtie în alb. Am încercat să dau de acest om înainte să plec, dar nu am reușit. Și uite ce urât s-a terminat totul…
— Nu e vina ta, draga mea. Tatăl tău a avut încredere într-un șarlatan. Nu ești singura victimă a lui sigur. Mâine iau banii, recuperăm hârtia și uităm de el.
Cristina adormi în brațele lui, suspinând ca un copil. Sculptorului i se rupea inima. „Săraca fată, suferă pe nedrept din cauza unui cămătar ordinar. După ce îi dau banii, am să-i spun exact ce cred despre el!” își spuse în gând.
Dimineața, au plecat amândoi spre oraș. La 9 fix, sculptorul intră la bancă și ceru 51.000 de dolari din contul personal.
— Dar aveți mult mai mult în contul firmei, spuse directorul. De ce vă stricați contul personal?
— Pentru că aceasta e o problemă personală, răspunse sculptorul sec. Vă rog să nu mai puneți întrebări.
La 9:45 primi servieta cu bani. Scoase o mie de dolari și porni grăbit spre hotelul unde stătea Vasquez.
Însă, în fața hotelului, surpriză: îl văzură pe David. Cristina făcu un pas înapoi.
— Asta ne mai lipsea… să afle și David. Mor de rușine, șopti ea.
— Stai liniștită, iubito. Totul va fi bine, o liniști sculptorul.
— Bună dimineața, dragii mei! spuse David cu un zâmbet larg. Ce matinali! Sau de când am plecat aveți alte obiceiuri?
— Am venit să rezolvăm o problemă, spuse sculptorul. Scuze, dar trebuie să mă întâlnesc cu cineva și nu vreau să întârzii.
— Cu un domn Alberto Vasquez, cumva? întrebă David, la fel de zâmbitor.
— Da… de unde știi? se miră sculptorul.
— Pentru că domnul Alberto Vasquez, alias Jonny Marco, alias Antonio de Porto… e „puțin” reținut. Pentru vreo 25-30 de ani, aș zice. Cămătărie, șantaj, înșelăciune, evaziune fiscală, fals de identitate și încă multe altele. Se pare că voi ați fost ultima lui încercare.
Cristina rămase cu gura căscată.
— Lăcomia l-a pierdut, continuă David. A uitat că tata și eu suntem din acest oraș. A, și încă ceva: am obținut de la el o hârtie semnată „la rugămintea mea”, în care recunoaște că nu mai datorați niciun cent.
Ridică foaia și i-o întinse Cristinei.
— Acum haideți mai bine la restaurantul din piață. N-am luat micul dejun și am să vă povestesc totul pe îndelete.
