Sculptorul – partea 2-
LOVE. Din piatra crăpată se înălța încet, pas cu pas, o prezență. Nu doar o femeie, ci o poveste. Nu doar un trup, ci o emoție comprimată în granit.
Era ca și cum piatra își amintea. Își amintea de mâinile care au atins-o, de privirile care au căutat frumusețea dincolo de suprafață, de lacrimile care s-au prelins între crăpături. Sculptorul nu mai știa dacă el este cel care dă viață pietrei… sau dacă piatra îl transformă pe el.
Uneori, noaptea, când obosea și se lăsa pe spate, i se părea că statuia îl privește. Nu cu ochi sculptați, ci cu o energie tăcută, dar vie. Începuse să-i vorbească în vis. Îi spunea:
„Tu m-ai ales. Când toți ceilalți m-ar fi trecut cu vederea, tu ai văzut ceva. Ai văzut ce-aș putea fi, nu ce sunt. Nu opri acum.”
Se trezea dimineața, se așeza lângă statuie pe un scaun cu o ceașcă de cafea și-i vorbea. Îi povestea ce are de făcut în acea zi, ce visuri i-au mai apărut peste noapte, ce oameni i-au trecut prin gând. Uneori râdea singur, alteori rămânea tăcut și doar o privea.
— Mă întreb dacă nu ai fi fost din piatră, ai fi rămas aici… cu mine? M-ai fi iubit?
— Poate , șoptea parcă piatra. Sau poate tu ești mai viu ca oricând doar atunci când mă privești.Dar așa te rog…nu mă iubi pentru că eu nu te pot iubi…și nici nu voi putea vreodată
Totul era perfect pentru sculptor… până într-o zi.
Transpirat și cu o față speriată, George veni în fugă către atelier. Sculptorul ridică ochii din visare.
— Ce cauți aici, George? Azi nu am zi de livrare. Sau ți s-a făcut dor de mine? spuse el zâmbind, dar privind fața prietenului său, își dădu seama că ceva cumplit s-a întâmplat.
— Zi, George, ce e?
Dar acesta nici nu apucă să scoată un cuvânt, că din spate apăru domnul Anatoli, un bogătaș cunoscut în oraș, cu fața roșie de furie.
— Lasă că îi spun eu, George! Lasă, că știu vorbi și singur! Cu ce drept ai schimbat piatra mea, a familiei mele, cu unul din blocurile tale de piatră?! Cine ți-a permis să faci asta?! Ce ai crezut, că poți să-mi iei piatra pe care o doream sub picioarele mele și să o faci una dintre… dintre prostiile astea care le numești sculpturi?! Cu ce drept tu și ăstălalt sărac v-ați permis să vă atingeți de proprietatea mea?! urlă acesta, aproape tremurând.
— George, ia imediat porcăria aia și pune-o în barcă! Mâine o vreau sfărâmată și întinsă la picioarele mele, cum am poruncit! Dacă nu, vă mănâncă pușcăria, hoți ordinari!
— Am înțeles, domnule… spuse George cu voce joasă, rușinat.
Luă statuia și o încărcă în barcă. Anatoli se sui și barca porni lin spre mal.
Sculptorul rămase în genunchi, privind pierdut spre zare… Lacrimile îi curgeau din ochi în timp ce barca dispărea. Nu mai auzea. Nu mai voia nimic. Noaptea se așternea încet în jurul lui. Luna răsărise, dar el rămăsese nemișcat în genunchi, privind la locul unde, cândva, era… EA.
– VA URMA-
