Sculptorul – partea 20 –
LOVE. Au plecat împreună spre piață. Acolo l-au zărit și pe George. Ca de obicei, era prins în negocieri, discuta despre transporturi și contracte, ocupat cu afacerile lui de zi cu zi.
— Hei, prietene, haide cu noi la masă. Azi se anunță o zi extraordinară! spuse sculptorul.
— Termin imediat și vin la terasă, răspunse George, râzând.
Sculptorul, David și Cristina s-au așezat la o masă. Au comandat câte o cafea și un mic dejun, iar David a început să povestească.
— Aseară a venit la mine George foarte, foarte nervos. Era roșu la față, părea că explodează. Mi-a spus că ai probleme și că, deși nu știe exact cum, crede că ar trebui să te ajut. L-am așezat la masă, l-am liniștit și l-am rugat să îmi spună tot. Atunci mi-a povestit întâmplarea de pe insulă, despre omul care venise la voi și despre felul în care s-a comportat. Și mi-a spus numele lui.
„Stai puțin!”, i-am zis atunci. „Ești sigur că ai auzit bine? Ai spus… Alberto Vasquez din Portugalia?”
„Da, domnule”, mi-a răspuns George.
„Ești sigur?” l-am întrebat din nou.
„Da, domnule! L-am auzit clar când a spus: «Mă numesc Alberto Vasquez, om de afaceri din Lisabona. Doamna de aici îmi datorează 50.000 de dolari, ca urmașă a tatălui său.»”
Atunci am mers în biroul tatălui meu. Știam unde se află niște acte pe care le considerasem demult dovada unui caz pierdut. Cu ani în urmă, după ce tata reintrase în afaceri, un anume Alberto Vasquez îi propusese o investiție: terenuri în valoare de 700.000 de dolari, în apropierea Lisabonei, unde urma să se construiască un cartier de locuințe. Conform spuselor lui, tata putea câștiga la final peste șase milioane de dolari. Tot ce trebuia să facă era să îi plătească lui banii, iar el, datorită „relațiilor”, se ocupa să convingă proprietarii să vândă.
Tata a verificat informația, iar sursele confirmau că planul urbanistic exista. Problema era că oamenii nu voiau să vândă. Vazquez însă l-a convins că poate rezolva, dacă primește banii pe loc. Tata a făcut transferul. Câteva luni mai târziu, Vasquez i-a adus niște titluri provizorii. Părea că afacerea merge înainte. Dar, brusc, omul a dispărut.
Tata a mers personal la Lisabona și a descoperit că Alberto Vasquez era de fapt un escroc notoriu, cu mai multe nume false: Jonny Marco, Antonio de Porto… Folosea pașapoarte contrafăcute și era dat în urmărire internațională. Niciodată nu a mai fost găsit. Tata a murit fără să poată rezolva vreodată problema. Eu am păstrat actele. Nu am acceptat că era un caz pierdut.
Și bine am făcut. L-am sunat pe Roger, prietenul meu, șeful poliției, și i-am explicat. Am stabilit să ne întâlnim la sediu în 30 de minute. Între timp, l-am trimis pe George să se asigure că Vasquez nu părăsește hotelul.
Când am ajuns la poliție cu actele, Roger mi-a spus că deja chemase un procuror să emită mandatul de arestare. Erau mandate internaționale pe numele lui, dar era nevoie de unul local pentru a-l reține imediat. Am prezentat actele doveditoare, iar mandatul a fost emis.
Am mers la hotel. În hol, George m-a întâmpinat:
— E sus, domnule. A urcat de vreo 45 de minute, rupt de beat.
Roger s-a dus la recepție, și-a arătat legitimația și a cerut numărul camerei lui Alberto Vasquez. Recepționerul a verificat registrul și, surpriză: nu aveau niciun client cu acel nume.
— Dacă s-a înregistrat cu alt nume, nu putem face arestul decât dacă recunoaște că el este Alberto Vasquez, mi-a spus Roger.
— Îl fac eu să recunoască, i-am răspuns. Fii doar pregătit.
– Încercă cu numele Jonny Marco sau Antonio de Porto spuse el receptionerului
Recepționerul a mai căutat:
— Avem un client Antonio de Porto, camera 203.
Am urcat scările. Am bătut la ușă.
— Intră, s-a auzit o voce amețită.
Am intrat. Vasquez, în maieu și boxeri, ținea o sticlă de Jack Daniels în mână.
— Eu am cerut două fete, dragule. Ești drăguțel, dar nu ești genul meu. Uite 20 de dolari pentru deranj și ai grijă să vină fetele, a zis, râzând.
— Cred că greșiți, domnule. Am venit pentru bani, dar mult mai mulți decât cei 20 de dolari.
A devenit brusc nervos.
— Cine te crezi tu să-mi ceri bani? Hai că devi deja obraznic, ieși afară acum!
– Sunt băiatul lui Antonio Deville ,omul pe care l-ați înșelat acum câțiva ani de zile cu pământurile din Lisabona. Am venit să cer banii tatălui meu !
– Ce vorbești băiete? Cred că mă confunzi. Eu sunt Antonio de Porto, un negustor venit cu afaceri aici în oraș. Nu știu cine crezi că sunt dar îți spun că mă confunzi.
— Nu, domnule. Astăzi ați fost la fratele meu și v-ați prezentat cu adevăratul nume, pentru că era singura cale să cereți bani iubitei lui. Știu tot. Nu mai negați.
Vasquez s-a apropiat și, cu o privire tulbure, a zis:
— Da, mă! Eu sunt Alberto Vasquez! Și ce ai să faci? Prostul de taică-tău a căzut în plasa mea. Nu-ți dau nimic!
Am strâns pumnii,pregătit să îl lovesc chiar dacă știam ce risc dar ușa s-a deschis brusc exact în acel moment
— El nu, a spus Roger intrând, dar eu da! Alberto Vasquez, ești arestat pentru înșelăciune, fals de identitate, crimă și alte capete de acuzarecare îți vor fi aduse la cunoștință la secție. Sergent, citeste-i drepturile si du-l la secție.
Vasque mă privi cu ură.
– Nu va rămâne așa . Mâine avocații mei mă vor elibera și te voi distruge.
L-au lăsat să se îmbrace, apoi l-au încătușat și dus la secție.
Acolo a aflat că avocații lui i-au reziliat contractul cu ceva timp în urmă când au fost emise mandatele de arestare anterioare, ca să nu compromită imaginea firmei. A primit un avocat din oficiu și așteaptă acum extrădarea. După o noapte „prietenoasă” în arest, dimineață a acceptat să semneze declarația prin care recunoaște că nu mai există nicio datorie față de voi.
David a încheiat povestea. Sculptorul rămăsese fără cuvinte. Atâtea lucruri se întâmplaseră într-un timp atât de scurt, încât abia putea să respire.
— Mulțumesc, frate, a reușit să spună, cu voce stinsă.
