Sculptorul – partea 3 –
LOVE. Zilele treceau. Apoi săptămânile. Apoi chiar lunile.
Sculptorul își continua viața în tăcere, fără să spună un cuvânt. Oamenii veneau în continuare la el, cumpărau, îl lăudau… dar el rămânea rece, indiferent. Mâinile lui lucraseră atât de mult, dar acum refuzau să mai atingă dalta. Avea privirea unui om care și-a pierdut nu doar o iubire, ci sensul.
Până într-o noapte.
În vis, o revăzu. Nu mai era din piatră. Era vie. Frumoasă așa cum o simțise el în zilele în care erau împreună, dar acum… ca femeie. O vedea cum venea spre el, cu același zâmbet blând, cu aceeași lumină în ochi, dar altfel. Mai reală. Mai aproape de el ca niciodată.
”Ți-am spus că nu te pot iubi? Nu sunt reală! De ce îți faci asta…de ce nu mă lași acolo în gândurile tale?”
Dimineața se trezi. Se bărbieri. Se aranjă. Și hotărî că e timpul să-și reia viața.
George nu mai trecuse pe acolo. Nu mai avea material de lucru și vânduse aproape tot ce crease. Se îmbrăcă frumos, își pregăti barca și plecă spre oraș.
Ajuns în port, coborî și porni încet, cu pași rari, pe drumul care ducea spre piață. Nu mai fusese în oraș de ani de zile. Privea fiecare detaliu cu o curiozitate blândă, de parcă orașul îl primea pentru prima oară.
La un moment dat, ajunse în fața unui conac mare, cu porți de fier. O alee pietruită ducea de la poartă până la intrarea principală. Inima i se strânse. Știa… era conacul lui Anatoli.
— Oare… care din aceste pietricele ești tu, iubita mea?
Se apropie de poartă și, ca fulgerat, căzu în genunchi.
În mijlocul unui parc cu gazon perfect întreținut, EA… era acolo. Așezată pe un soclu, la fel de strălucitoare ca întotdeauna. Mai frumoasă parcă. Scăldată în lumina blândă a soarelui, impunătoare, dar blândă. Privea și nu mai vedea nimic altceva. Inima i se umplu de o bucurie mută. Era bine. Era în viață. Exista.
— Sunteți bine, domnule? Vă pot ajuta cu ceva?
Ridică privirea. Dincolo de poartă, un tânăr îl privea cu îngrijorare.
— Sunt OK… Îmi cer scuze. Am revăzut ceva drag… și m-am pierdut. Plec imediat.
— Stați, vă rog. Intrați. Stați aici pe bancă, vă aduc un pahar cu apă.
Sculptorul intră, se așeză. Tânărul reveni cu paharul.
— Sunteți mai bine?
— Da… mulțumesc.
— Nu vă supărați… nu sunteți cumva sculptorul de pe insulă?
— Ba da… eu sunt.
— Cred că înțeleg de ce v-a fost rău… știu povestea statuii.
— Plec acum, spuse sculptorul. Nu vreau să mă vadă domnul Anatoli. N-aș vrea să cauzez iar probleme.
— Stați liniștit. Tata a murit acum o lună. Din păcate, viciile… și răutatea din suflet… l-au răpus.
— Îmi pare rău… spuse sculptorul. Pot să vă rog ceva?
— Spuneți.
— Aș putea să stau lângă ea… puțin? Să o mai simt o dată?
Tânărul ezită o clipă.
— Puteți… cinci minute. Mama e încă foarte fragilă după moartea lui și nu vreau să o tulbur. Vă rog să mă înțelegeți.
— Bineînțeles. Vă mulțumesc. Cinci minute sunt de ajuns.
Se apropie. Se așeză în genunchi. Îi îmbrățișă picioarele ca pe ale unei ființe vii. Lacrimile îi curgeau în valuri, dar de data asta nu erau de tristețe.
— Te-am regăsit! Ești la fel de frumoasă cum te-am făcut… Puternică. Luminoasă. Încrezătoare.
Mâinile o mângâiau ca pe o iubită întoarsă dintr-un vis. Nu era piatră. Nu era artă. Era EA.
Timpul trecu. Cinci minute deveniseră o eternitate scurtă. Se ridică încet și porni spre poartă. Nu voia să se uite înapoi. Voia să o păstreze în memorie exact așa cum o simțise acum.
— David, vino te rog. Și… adu-l și pe domnul care se pregătește să plece. se auzi vocea doamnei
Sculptorul se opri. Îngheță. Se întoarse ușor.
— Sper că n-am greșit cu nimic. Am stat doar cinci minute, cum am promis…
— Stați liniștit, răspunse femeia. Nu ați greșit cu nimic. Vreau doar să vorbim. Vă rog, poftiți în casă.
– VA URMA –
