Sculptorul – partea 5 –
LOVE. Sculptorul ieși în drum și o luă către piață. Se grăbea să rezolve cât mai repede problema cu comanda și să se întoarcă pe insulă. Nu mai avea răbdare. Nu se putea concentra. EA vine azi acasă. Tocmai când credea că o pierduse pentru totdeauna.
Se apropie de piață și îl zări pe George, care negocia cu un grup de clienți.
— George! George!, îl strigă cu glas tare.
— Da, domnule… spuse George, privind în pământ.
— Domnule?? Cum adică „domnule”, George? Nu mă mai recunoști? Sunt eu, prietenul tău!
— După ce ți-am făcut… nu știu dacă mai merit să mă numești prieten, răspunse acesta.
— Ce mi-ai făcut? Tu nu mi-ai făcut nimic. Anatoli te-a pus să-i execuți ordinul și tu nu aveai cum să te împotrivești. Normal! Cum să-mi pierd prietenul și partenerul meu bun pentru așa ceva? Haide să bem o bere, că mi-e sete de mor… și să terminăm cu asta.
S-au așezat la o masă. Bucuria revederii era mare.
— Nu ai mai trecut pe la mine, spuse sculptorul. Credeam că ai pățit ceva.
— Nu… răspunse George. După ce am plecat de lângă tine și te-am văzut căzut în genunchi pe malul mării, nu am mai putut trece prin zonă. Mi-am schimbat traseul… chiar dacă asta însemna să-mi măresc drumul. Trecem uneori după lăsarea întunericului, doar ca să văd dacă e aprinsă lumina… să știu că e totul în regulă. Știam că suferi și mă simțeam vinovat.
— George! George!, se auzi în piață.
Un băiat veni în fugă către ei.
— Domnul David te cheamă la conac. Are ceva de lucru pentru tine.
— Scuză-mă, prietene, spuse George. Trebuie să plec. Dar promit că ne revedem curând. Nu te mai obosi să faci azi comandă în piață. Îți voi aduce eu de acum. Să mă aștepți cu cafeaua, ca de obicei. Ne vedem curând!
— Mai curând decât crezi, spuse sculptorul zâmbind. Mai curând decât te aștepți.
Termină berea în liniște, privind lumea din jur. Parcă fusese într-un somn adânc și acum se trezise.
Se ridică încet și o luă spre port. Când trecu prin dreptul conacului, îl văzu pe George cu încă doi oameni, care, sub atenta supraveghere a lui David, împachetau statuia cu mare grijă.
Se urcă în barcă și porni încet către insulă.Diseară venea EA. Diseară se întorcea ACASĂ.
Ajuns pe insulă, ancoră barca și se duse direct în casă. Se schimbă și intră în atelier. De acolo scoase măsuța de cafea și scaunul pe care obișnuia să-și bea cafeaua cu EA. Le așeză cu grijă la locul lor, apoi se așeză pe scaun privind marea.
Soarele cobora încet spre asfințit.
Deodată, văzu barca lui George apropiindu-se. Inima începu să-i bată cu putere.
Era EA.
Așteptarea se sfârșise.
Se ridică și o luă la fugă spre debarcader. George trase barca la mal, iar el sări în barcă cu nerăbdare.
— Încet, omule, că nu fuge nicăieri! spuse George râzând. Gata, e a ta!
Prinseră de un colț al lăzii și împreună o descărcară. Sculptorul nu mai avea răbdare și începu să tragă de capacul lăzii cu mâinile, dar fără prea mult succes, reușind doar să-și rănească degetele.
— Te dai puțin, te rog? spuse George, ridicând o rangă.
Sculptorul se dădu precipitat, iar cu două mișcări dibace, George îndepărtă capacul.
Sculptorul luă statuia încet din cutie, ca pe o ființă, și o ridică în brațe asemenea unei mirese care este purtată peste pragul casei în prima zi după nuntă.
O duse ușor spre locul de unde fusese răpită atât de brutal, cu multă vreme în urmă. O așeză cu grijă. Acum, de pe soclu, părea mai înaltă. Mai impunătoare. Dar la fel de frumoasă ca înainte.
Uită de George. Uită de tot. Pur și simplu stătea și o privea. Nu-i venea să creadă că e acolo.
— Sculptore, eu plec! strigă George de la debarcader.
— Scuze, prietene. Scuze! spuse sculptorul. Pur și simplu… nu mă pot sătura să o privesc. Încă mi-e frică să nu fie un vis și să mă trezesc…
— Bine, ne vedem dimineață. Vezi să te culci în seara asta, că mâine îți aduc piatra de lucru, și nu se descarcă singură! Plecă râzând. Barca se îndepărta încet de țărm.
Sculptorul se așeză pe scaunul lui și-i spuse, cu o voce liniștită, dar plină de iubire:
— Bine ai venit acasă, iubito.
– VA URMA –
