Sculptorul – partea 9 –
LOVE. Zilele treceau una după alta. Sculptorul avea mult de lucru, dar seara era momentul lor. Se așezau pe terasă, beau un pahar de vin și povesteau până târziu. Cristina avea grijă ca mâncarea să fie gata la timp, casa curată, totul pus la punct. Sculptorul îi punea mereu în vază trandafiri proaspeți, schimbându-i de fiecare dată când se ofileau.
„Cât poate fi de frumoasă…” își spunea adesea.
Într-o dimineață, ieși pe terasă. Cristina veni la scurt timp cu micul dejun.
— Azi e o lună de când marea te-a adus la mine. Mergem în oraș să sărbătorim. Pe la 12 termin treaba, îi spuse el zâmbind.
— Super! răspunse ea. Așa poate aflăm și ce s-a întâmplat cu barca mea.
La ora 12, sculptorul lăsă sculele, făcu un duș, se îmbrăcă și ieși pe terasă să o aștepte. Cristina apăru îmbrăcată într-o rochie albă, ușoară, cu sandale fine. Părea ireal de frumoasă.
— Haide să mergem, spuse ea. Abia aștept să ajungem în oraș.
S-au urcat în barcă și au plecat spre port. Ajunși acolo, sculptorul coborî primul și o ajută și pe ea.
— Haide să vedem ce a făcut Victor cu vasul tău. Apoi mergem la masă.
În zona atelierului, Victor lucra la altă barcă. Barca Cristinei nu era nicăieri.
— Hei, Victor, să nu-mi spui că nici nu te-ai apucat! zise sculptorul mirat.
— Nu numai că m-am apucat, dar am și terminat, răspunse Victor zâmbind. Azi l-am relansat la apă. Credeam că George te-a anunțat deja.
În acel moment, George apăru din spate:
— Ați ajuns înaintea mea. Era să ratez surpriza!
Se apropiară de doc. Barca era acolo, ancorată, strălucind în soare. Refăcută integral, cu velă și pânze noi, punte lăcuită și vopsită — arăta ca nouă.
— Cum ați făcut asta? Cât vă datorez? întrebă Cristina.
— Materialele le-a plătit sculptorul, spuse Victor. Pentru manoperă îmi face o sculptură. De când cu povestea statuii, toți vor una în oraș.
— Ce poveste cu statuia? întrebă Cristina.
— Lasă, îți spun eu, interveni pictorul precipitat.
— Și vopseaua e de la mine, adăugă George. Voiam să refac barca veche, dar mi-am luat una nouă. Și am zis: de ce nu?!
Cristina urcă pe punte. Fericirea i se citea în ochi.
— Haide să facem o tură! Te rog, spuse ea sculptorului.
— Sigur că da. Ne vedem mai târziu, băieți.
Ea coborî sub punte și, după câteva minute, apăru îmbrăcată într-un costum marinăresc.
— Gata de navigat! strigă ea.
— Gata, Căpitane! răspunse sculptorul râzând.
Porniră în larg. Sculptorul o privea: fericirea de a conduce din nou vasul, libertatea, iubirea de mare. Dar, dintr-odată, inima i se strânse.
— Nu vreau să te pierd din nou… spuse el încet.
— Ce-ai spus? întrebă ea, apropiindu-se.
— Nu vreau să te pierd din nou, repetă el, de data asta mai tare.
— Cum adică din nou? Și de ce să mă pierzi?
— Te iubesc. Nu vreau să pleci… nu aș suporta.
Cristina îi prinse fața în palme.
— Unde să plec, prostuțule? Și eu te iubesc. Te iubesc din prima săptămână aici. Grija ta pentru mine, florile, felul în care mă priveai… toate m-au făcut să te iubesc. Dar așteptam să spui tu, să fiu sigură.
Buzele lor se întâlniră în primul lor sărut. Soarele parcă se străduia să nu ardă prea tare, marea rămăsese nemișcată, ca să nu deranjeze momentul.
Primul sărut.
– VA URMA –
