Sculptorul – ULTIMA PARTE –

LOVE. David zâmbi.
— De fapt, frate, ne-am făcut amândoi un serviciu. Eu voi recupera banii, tu ai scăpat de grija datoriei. Ce spui ca azi să îți iei liber și să petrecem ziua împreună? A venit și iubita mea, Yvette, aseară; ea nu a putut veni cu mine de dimineață. Vreau să o cunoști și să discutăm încă niște probleme de familie.

— Haide să stăm, spuse și Cristina. Vreau să merg prin magazine, să văd una-alta, poate să îmi și cumpăr ceva…

— Bună idee, spuse David. Sunt convins că și Yvette va fi încântată de idee. Adoră shoppingul.

— Eu trebuie să duc banii înapoi la bancă, spuse sculptorul întorcându-se spre Cristina. Uite aici o mie de dolari, banii cu care trebuia să plătesc cazarea și cheltuielile nenorocitului ăla! Hai să vedem cum te întâlnești cu iubita fratelui meu și… distracție frumoasă!

Cristina se bucură ca un copil.

— Păi uite cum facem, spuse David. Eu merg acasă să o aduc pe Yvette, până voi duceți banii la bancă. Ne vedem tot aici. Noi băieții rămânem la o poveste și… un pahar de ceva, fetele la cumpărături. Am, de azi dimineață de la 6, niște muncitori care fac ceva treabă în grădină; sper că nu te superi că nu te-am întrebat, sculptore, dar vreau să îți fac o surpriză… și într-o oră ne întâlnim la aceeași masă.

— Rețin eu masa, spuse George, care tocmai venea din spate. Ce nu face omul pentru un pahar de coniac bun, continuă râzând.

— Și 10 prietene, le meriți. Îți mulțumesc și ție, spuse sculptorul.

— Deci așa rămânem, spuse David. Comandă o sticlă de coniac, în contul meu. Ne vedem într-o oră.

Au plecat și, după mai puțin de o oră, s-au întors. Fetele au plecat direct în centru, David și sculptorul au revenit pe terasă. S-au așezat la masă și și-au pus câte un pahar de coniac.

— Frate, a spus David, eu m-am întors cu un scop. Contabilul firmei m-a anunțat că nu ai vrut să te atingi de niciun cent din profitul firmei.

— Păi, știi, eu…, a spus sculptorul.

— Te rog să mă lași să termin, a spus David. Profitul este uriaș, dar tu continui să te bazezi doar pe banii făcuți din lucrările tale. Nu ai folosit casa nici măcar o zi. Știu că totul este în ordine, că, o dată pe săptămână, tu verifici să fie curățenie și ordine, dar se pare că nu ai înțeles dorința mamei. Ea a considerat că meriți să ai un trai decent și că ești vrednic de încrederea ei. Nu te cert și te înțeleg, dar cred că e timpul să onorăm dorința mamei.

— David, spuse sculptorul, eu toată viața am trăit din muncă. Nu sunt obișnuit cu bani, trebuie să lucrez. Cât despre casă, suntem doar eu și Cristina. Îmi pare prea mult… și, cel mai important, de când nu mai e atelierul domnului John, singurul loc în care pot lucra este atelierul de acasă.

David zâmbi. Și-a băut paharul de coniac și îi spuse:

— Vino cu mine.

Spre mirarea sculptorului, s-au îndreptat spre conac. Au intrat în curte.

— Vino în spate, a spus David.

Când intrară în curtea din spatele conacului, sculptorul înlemni. Vechiul atelier al domnului John era refăcut integral în curte. Vopsit, cu unele scânduri înlocuite, dar exact cum îl știa.

— Ce… cum, de unde?, se bâlbâi el.

— Cumpărătorul terenului a observat utilitatea atelierului și l-a demontat cu grijă, spuse David. Am aflat de el și l-am cumpărat. Voiam să te conving să te muți la conac. Știam că acesta ar fi modul prin care te-aș putea convinge. Dar asta doar pentru plăcerea ta, nu ca să faci bani. Eu consider că am o idee și mai bună. Banii pe care i-ai făcut în această perioadă reprezintă o sumă consistentă. Am aflat că vechea clădire a școlii unde am învățat atât eu, cât și tu, George și Victor, este de vânzare. De când s-a construit cea nouă și modernă, clădirea a rămas părăsită. Uite propunerea mea. Cumpărăm clădirea și facem o școală privată de artă și meserii. Așa, copiii talentați vor avea acces la învățare, așa cum ai avut tu de la domnul John. Tu îi vei învăța sculptură, alți oameni din oraș, diferite alte activități. Dar, pentru asta, trebuie să vă mutați în oraș. Ce zici?

— Mă simt copleșit. Dar ai dreptate. Asta voi face. Am nevoie doar de încă 10 zile să termin ceva important pentru mine pe insulă.

— Perfect, a spus David. Eu oricum mai stau aproape o lună. Eu mă ocup de acte și autorizări, tu termină ce ai de făcut.

Cristina și Yvette tocmai se întorceau. Sculptorul îi povesti discuția avută cu David.

— Eu sunt de acord cu ceea ce vrei tu, iubitule. Mi se pare o idee perfectă.

S-au întors pe insulă. Deși era destul de târziu, sculptorul intră în atelier. Se apucă de lucru și stătu până târziu. A doua zi, de dimineață, a reluat munca. La fel, timp de opt zile.

A 9-a zi, George veni dupamiază pe insulă cu un soclu nou și mare. Amândoi au dus soclul sus, unde era statuia. Au dat încet jos statuia de pe vechiul soclu și au mutat-o pe cel nou, cu grijă. După ce au fixat-o, au mers în atelier.

George a rămas mut de uimire în ușă. Statuia din atelier îl reprezenta pe sculptor cu o cană de cafea în mână și o carte în față, privind parcă în zare. Însă, când au dus statuia sus și au așezat-o pe soclu, George a înțeles. A doua statuie îl reprezenta pe sculptor privind cu drag către statuia lui iubită. Au fixat-o și pe aceasta. Întregul ansamblu, acum, părea o singură lucrare. Au stat minute în șir și au privit-o.

Cristina a venit din casă și s-a apropiat de cele două statui. S-a așezat lângă ei la început, apoi s-a apropiat mai mult și a privit cartea așezată pe masa din fața statuii care îl reprezenta pe sculptor. Pe paginile ei stătea scris, cu litere frumos caligrafiate:

„Dacă ai ales să renunți la nemurire ca să te pot iubi în viața asta scurtă, pământească, și eu aleg ca la apusul vieții să mă alătur ție ca să te pot iubi în continuare în eternitate.”

Statuile rămâneau acolo, față în față, ca două suflete care se recunoșteau în eternitate. Cristina simțea că acel ansamblu nu era doar o lucrare, ci o poveste vie, scrisă în piatră, care nu avea să piară niciodată.

Pe insula unde piatra a prins viață, liniștea s-a așezat ca o mantie peste tot ce a fost. Sculptorul și-a lăsat sufletul în piatră, vocea în valuri și iubirea în fiecare trăsătură cioplită.

Cei care vor păși aici, peste ani, nu vor ști poate povestea întreagă, dar vor simți ceva greu de explicat: o emoție care le va apăsa pieptul și le va aduce lacrimi în ochi. Aceasta este moștenirea lui — nu doar o operă, ci o inimă care bate în tăcere, o iubire păstrată pentru veșnici în piatra rece.

Și poate că așa trebuie să fie. Unele povești nu se încheie cu un punct, ci rămân suspendate, ca un ecou ce se pierde pe mare.

Astăzi ne luăm rămas bun de la povestea Cristinei și a Sculptorului, dar nu și de la amintirea lor. Pentru că acolo unde piatra și sufletul s-au unit, timpul nu mai are putere.