Sculptorul -partea 1-

LOVE. Pe o insulă undeva departe, trăia un sculptor. Devenise cunoscut pentru felul extraordinar în care reușea să creeze opere de artă plecând de la simple cuburi de piatră. Trăia singur pe insula lui, dar era vizitat uneori de prieteni sau de oameni care doreau să-i vadă și, uneori, să-i cumpere lucrările.

Unul dintre cei care treceau constant pe la el era George, un prieten din oraș care transporta blocuri de piatră pentru diferiți clienți. Era și cel care îi aducea, periodic, sculptorului materialele necesare.

Într-o zi obișnuită, la un sfârșit de săptămână, undeva după Paște, George a sosit cu barca lui plină de piatră.

— Salut, ce faci? Am adus marfa, a spus George.
— Salut, ah, ce bine! Chiar aveam nevoie. Tocmai am terminat ultima lucrare și voiam să mă apuc de una nouă. Hai că te ajut să le descarci, răspunse sculptorul.

S-au apucat amândoi să descarce blocurile, discutând, așa cum făceau de obicei. Dar, la final, sculptorul a observat în fundul bărcii o piatră ciudată — lovită, crăpată, cu colțuri lipsă.

— Ce e cu piatra asta, George?
— Aia? Un domn din oraș mi-a cerut să i-o duc. Vrea să o spargă și să facă pietriș decorativ pentru curtea lui. Zicea că are un colorit frumos și ar arăta bine pe aleea de la intrare. O va mărunți până va fi fină, plăcută la pas. Ți-am adus și ție un bloc asemănător, compact, cu aceeași nuanță. Știam că vei observa.

Sculptorul simți ceva ciudat privind acea piatră imperfectă. Poate tocmai din cauza imperfecțiunilor…

— Te rog… îmi dai mie piatra aceea? Îți dau la schimb blocul compact pe care mi l-ai adus. Te rog, prietene…
— Dar e crăpată, plină de ciobituri… uite, colțurile lipsesc… E bună doar de sfărâmat! Tu ai acel bloc compact, mai ușor de prelucrat…
— Te rog, George. Așa imperfectă cum e, simt că pot crea din ea ceva sublim.

George ezită o clipă, apoi zâmbi și spuse:
— OK, prietene. Oricum, mergea la zdrobit. Și, sincer, cine mai face diferența între o piatră spartă și alta?

Făcură schimbul. Au pus blocul „bun” în barcă și au așezat piatra ciudată pe mal.
— E timpul să plec. Să ne vedem cu bine, zise George.

Sculptorul nu-l mai auzea. Privea fascinat piatra. Era… perfectă în imperfecțiunea ei. Parcă cerea doar puțin ajutor pentru a deveni ceva măreț.

Deși se însera, începu să lucreze cu delicatețe, de parcă i-ar fi fost teamă să nu o rănească. Continua și după apus, la lumina slabă a lămpii. Când, în sfârșit, se opri, era epuizat, dar mulțumit. Se așeză în pat, însă gândul îi rămăsese acolo, lângă ea. Sculptura LUI. Nici nu știa de ce o numea așa, dar așa simțea. Și asta conta.

A doua zi, dis-de-dimineață, începu din nou. Sculpta cu frenezie, dar cu grijă. Fiecare crăpătură, fiecare imperfecțiune începea să capete sens, formă. Lucra aproape continuu, uitând de tot restul. Începuse chiar să vorbească cu piatra care prindea viață sub mâinile lui.

Uneori era greu — bucăți dure săreau și îl loveau — dar el continua. Se pansa singur și se întorcea imediat la lucru. Avea un scop: să transforme o piatră care fusese sortită să fie călcată în picioare într-o operă de artă. În ceea ce merita să fie.

Și, într-o zi, a terminat.

Era o statuie — o femeie — cu trăsături perfecte. Nasul, ochii, gura, trupul… totul era armonie. Obosit, dar zâmbind, se așeză și o privi extaziat. Reușise. Visul lui prindea contur, în sfârșit. Sculptase multe statui în viața lui, dar aceasta… aceasta era perfecțiunea. Și era a lui. Doar a lui.

Pe toate celelalte le vânduse fără nicio ezitare, fără nicio urmă de regret. Erau frumoase, valoroase, dar niciuna nu-l legase cu adevărat. Erau opere. Aceasta însă… era ceva mai mult.
Aceasta era parte din el.
Fără ea, nu ar fi putut trăi.

– VA URMA –