Sunt perfect în imperfecțiunea mea
LIFE. „Unii m-au pierdut crezând că pot găsi mai bun. Alții m-au judecat fără să știe prin ce am trecut. Dar eu am rămas același: omul care merge mai departe.”
Am râs. Am plâns. Am greșit și am plătit. Și încă plătesc. Dar merg mai departe cu fruntea sus. Pentru că știu cine sunt. Știu ce-am trăit. Știu cât am pierdut și cât am învățat din fiecare pierdere.
Sunt oameni care mă iubesc — sincer, fără interese, doar pentru că simt că le transmit ceva bun.
Sunt oameni care mă respectă — pentru că am rămas drept, chiar și atunci când viața m-a pus în genunchi.
Sunt oameni care mă disprețuiesc, care mă judecă fără să mă fi cunoscut vreodată cu adevărat.
Și sunt și unii care mă urăsc, doar pentru că eu am curajul să fiu eu.
Dar știți ce? Fiți voi perfecți! Perfecți în poze, perfecți în aparențe, perfecți în minciuni și în măști.
Eu las „perfecțiunea” pentru alții. Eu vreau realul. Eu vreau viața cu toate loviturile ei, cu cicatricile care dor și cu zâmbetele care apar exact când nu te mai aștepți.
Mă simt perfect în pielea mea. Și nu, nu aș vrea cum spune o vorbă „să umblați în pantofii mei și abia după să comentați”. Pentru că, știți ce?
S-ar putea să fie prea mari pentru voi.
S-ar putea să vă doară pașii pe care i-am făcut eu. S-ar putea să nu rezistați acolo unde eu am mers fără sprijin, fără ajutor, fără aplauze.
Eu am mers înainte când totul părea pierdut. Am strâns din dinți când alții au renunțat. Am zâmbit când aveam inima în bucăți. Am iubit și când nu mai aveam dragoste în mine. Și am iertat de atâtea ori, încât am învățat că iertarea nu e pentru ceilalți — e pentru mine.
Așa că da, am plătit pentru greșelile mele. Și o voi face în continuare, dacă asta înseamnă să pot merge liber, fără să mă prefac.
Nu caut validare. Nu caut aplauze. Nu vreau să fiu înțeles de toți. Vreau doar să pot privi în oglindă și să spun: „Da, sunt om. Cu bune și rele. Dar sunt OM.”
Și dacă vă e greu să înțelegeți asta, nu vă chinuiți să mă judecați.
Că s-ar putea — sincer s-ar putea — ca pantofii mei să fie prea mari pentru voi.
Și nu vreau să vă împiedicați… și să cădeți.
„Nu mi-e rușine de drumul meu. Mi-ar fi rușine doar să nu merg mai departe.”
