Te iubesc fără să te iubesc, pentru că și tu nu mă iubești, iubindu-mă
LOVE. Te iubesc fără să te iubesc, pentru că și tu nu mă iubești, iubindu-mă. Un paradox al sentimentelor, o luptă între ce se spune și ce se simte, între realitatea rece și focul mocnit al sufletului.
Te țin în suflet fără să fii a mea, pentru că și eu sunt acolo, în sufletul tău, chiar dacă tu spui că nu sunt. Și știi de ce? Pentru că există legături care nu au nevoie de declarații, de etichete sau de aprobări. Ele doar sunt. Ele trăiesc în tăceri, în priviri care se evită, în gânduri care refuză să tacă.
Și cu toate astea, eu te grijesc minut cu minut, fără să am grijă de tine așa cum spui tu. Pentru că tu știi deja prea bine ce ai de făcut. Tu ești stăpână pe tine, puternică, de neclintit. Dar asta nu mă oprește să te veghez din umbră, să-ți port de grijă în felul meu, să mă asigur că ești bine chiar și când nu îmi dai voie să fiu acolo.
Există iubiri care nu au nevoie de aprobare. Există sentimente care nu trebuie să fie numite pentru a fi reale. Există oameni care se pierd și totuși rămân, care nu se ating dar se simt până în adâncul sufletului. Și poate că asta e cel mai mare paradox dintre toate: iubirea care există, chiar și atunci când este negată.
Pentru că uneori, iubirea nu are nevoie de cuvinte, ci doar de prezență. De acel sentiment de siguranță, chiar și în absență. De liniștea pe care o simți când știi că cineva, undeva, se gândește la tine. O iubire care nu cere, nu forțează, nu îngrădește, ci doar există, simplă și totuși atât de complicată.
Așa suntem noi. Doi străini care se cunosc mai bine decât oricine. Două inimi care se ascund una de alta, dar bat pe același ritm. Două suflete care se caută și se pierd, doar pentru a se regăsi din nou, chiar și în tăcere.
