Te iubesc, nebuno!

LOVE. Am tot auzit în jur ideea asta cel puțin ciudată, cum că o femeie care gătește, spală și face curat… e slabă. Că nu e „emancipată”. Că feminismul înseamnă să nu mai faci nimic din toate astea, că devii „sclavă”.
Dar știi ce? Nu-i adevărat. O femeie face toate astea nu pentru că e obligată. Ci pentru că poate. Pentru că vrea. Pentru că iubește. A face din drag nu înseamnă a fi inferioară. Înseamnă a fi om.
Dar tu…

Tu ai luat bunătatea și ai făcut din ea armă. Ți-ai lustruit ego-ul cu ceea ce alții numesc iubire. Ai transformat grija în slăbiciune. Ți-ai făcut din „tu meriți totul” o lozincă de pus pe perete, dar nu una de aplicat în viață.
Tu, narcisisto, n-ai căutat niciodată un partener. Ai vrut un adorator.Ai vrut să fii iubită oricum, dar fără să iubești înapoi. Să ți se dea, să ți se închine, dar să nu oferi.
Ai confundat respectul cu supunerea și egalitatea cu superioritatea ta absolută.

Și totuși… aici e paradoxul.

Pentru că, deși știu toate astea…
nu pot pleca.

Am încercat. Cu toată mintea mea. Cu toată logica. Mi-am spus că merit altceva, că iubirea nu ar trebui să doară așa.
Dar n-am putut.

Așa că, știi ce, narcisisto?

Nu vreau să plec de lângă tine.Și nu-mi pasă că nu-mi faci bine.Pentru că — la naiba! — îmi e mai rău fără răul tău.

Ești haosul meu preferat. Furtuna care mă rupe, dar mă face să simt că trăiesc.
Ești otrava aia dulce pe care o beau cu ochii deschiși.

Așa că, da…
Te iubesc, nebuno.