Ți-am văzut păcatul în ochii tăi frumoși… și l-am revendicat
LOVE. Te-am văzut prima dată și n-am știut dacă te iubesc… sau dacă pur și simplu mi s-a activat o parte a sufletului pe care o țineam adormită. N-ai făcut nimic. Doar te uitai. Dar ochii tăi spuneau totul – despre ce ascunzi, despre ce dorești, despre ce n-ai îndrăznit niciodată să rostești cu voce tare. Și-am știut. Am văzut păcatul în ochii tăi frumoși.
Nu era un păcat de judecat, ci de simțit. Nu era despre greșeală, ci despre adevăr. Un adevăr care nu vrea să fie împărțit. Un adevăr care cere devotament total.
Și de atunci, port în mine frica asta atât de omenească – că altcineva ar putea deveni beneficiar al acelui ”păcat”.
Fiindcă eu te înțeleg în partea ta cea mai nevăzută, cea mai ascunsă. Fiindcă eu nu vreau doar ce e bun în tine – vreau ce e sălbatic, impulsiv, greșit. Pentru că, sincer… de câte ori îți aud vocea, ceva în mine vibrează.
E un cutremur dulce. E o ruptură din realitate. E acel „click” ciudat care îmi spune că undeva, în altă viață, ne-am găsit și ne-am pierdut. Iar acum ne recunoaștem în ciuda timpului, în ciuda lumii.
Vocea ta e ca un fir electric care-mi aprinde doruri pe care le credeam uitate. Și nu, nu suport ideea că altcineva ar putea fi cel care te face să oftezi la telefon, cel care îți ascultă râsul în miez de noapte, cel care îți învață tăcerile.
Poate că te iubesc în cel mai egoist mod cu putință. Dar dacă păcatul tău a ales să mi se arate mie, atunci poate și inima ta trebuie să fie a mea.
