Trăiește viața mea o zi și spune-mi apoi : „Ce ușor îți e ție…”

LIFE. Voi toți ăștia care-mi spuneți „Ce ușor îți e ție…” Vă dau toate visele mele și vreau să vă văd. Așa, singuri, fără ajutor, cum sunt eu. Ce faceți cu ele? Unde fugiți? Cât rezistați? Și apoi, vă rog, spuneți-mi din nou… Cât de bine mi-e?

Cât de bine mi-e când îmi scap sufletul pe jos dar mă ridic singur de fiecare dată. Când mă sufoc noaptea de gânduri și ziua îmi lipesc un zâmbet pe față ca să nu vă deranjeze ADEVĂRUL. Când nu am pe cine să sun, când e liniște în jur și zgomot în mine. Când mă ridic fără mână întinsă, fără umăr de sprijin, fără nimeni care să mă vadă dincolo de aparențe.

Cât de bine mi-e când lupt pentru fiecare bucățică de normalitate, când mă apasă responsabilitățile și fricile în același timp. Când trebuie să fiu puternic, nu pentru că vreau, ci pentru că nu am altă alternativă. Când trebuie să mă prefac că e OK, pentru că dacă aș spune adevărul, ați fugi. Ați schimba subiectul. Ați spune că exagerez. Ați spune că e vina mea.

Vă dau tot ce am trăit, toate momentele în care am strâns din dinți, toate orele târzii, toate zilele în care nu a fost nimeni acolo. Luați-le! Purtați-le! Și apoi spuneți-mi… cât de bine mi-e?

Dar știți ce? Nu vi le mai dau. Pentru că oricum nu le-ați duce. Pentru că oricât ați încerca, n-ați înțelege. Pentru că fiecare rană, fiecare cădere, fiecare noapte nedormită m-au făcut să fiu cine sunt. Și pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor, chiar și atunci când mă rup, mă ridic din nou. Nu pentru că îmi e bine, ci pentru că nu am de ales.

Și sunt mândru de asta! Sunt mândru de cine sunt, de tot ce am reușit, de fiecare obstacol pe care l-am trecut singur. Nu îmi e rușine de nimic, nu aștept nimic de la nimeni și nu am nevoie de nimic altceva decât de mine însumi. Așa că, înainte să mai spui „Ce ușor îți e ție…”, întreabă-te dacă ai putea trăi o singură zi în pielea mea. Și dacă răspunsul e NU, atunci TACI! Și du-te mai departe.