Ultimul opincar al Olteniei

SENTIMENT. Săptămâna trecută am participat la Atelierele de Crăciun de la școală copiilor mei, Școala Waldorf. Părinții s-au adunat voioși ca la o șezătoare de pe vremuri, ascultând colinde, mâncând din bucatele aduse cu drag de fiecare pentru fiecare și meșteșugind decorațiuni de Crăciun, pentru Bazarul care va avea loc luna viitoare.
Din fiecare clasă puteai auzi râsete, chicoteli încununate cu bucurie.

În spatele uneia dintre încăperi, într-un colț, l-am zărit pe Alexandru Ilieș, o imagine atât de scumpă ochilor încât a trebuit să mă uit de două ori ca să înțeleg mai bine ce văd. Am zâmbit larg și am chiuit precum un copil.
Ce vedeam era un opincar, parcă ieșit din poveștile lui Creangă, și el se afla acolo, printre noi, oamenii moderni.
El are însă povestea sa, care începe demult, undeva în județul Vâlcea, iar meseria pe care azi o onorează atât de frumos a “furat-o” de la nimeni altul decât tatăl sau, învățând să facă opinci de pe la 5-6 ani.

Un om simplu, și prin vorbă și prin port, stând pe scăunelul său acoperit c-o blăniță de oaie, cuminte și parcă înconjurat de îngeri, lucra încetișor la opincile sale, din când în când doar ridicând privirea spre noi. A vândut opinci prinților, președinților de stat, oameni care mai de care, dar sufletul sau e precum pâine caldă scoasă din cuptor și asta se poate observa cu ochiul liber. A cultivat ce e mai de preț, tradiția (românească, dacică) și a rămas om.

Nu (prea) mai sunt oameni ca dânsul… Autenticitatea pură, neatinsă de evoluția galopantă a vremurilor. L-am fotografiat timid și am stat să-l admir, imaginandu-mi că m-am teleportat în timp, înapoi când viața avea un rost simplu.

Mai multe cuvinte sunt de prisos iar în cazul acesta, zicala “fotografiile fac cât o mie de cuvinte” se potrivește mănușă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele articole

Articole Similare