Un răsărit unic. Răsăritul LOR
LOVE. Îmbrăcată într-o rochie de in, cu picioarele goale, a ieșit pe plaja aflată la câțiva metri de hotel ca să vadă răsăritul. Era dorința ei de multă vreme și o simțea ca pe un lucru pe care trebuia să îl facă. Nisipul fin fremăta sub tălpile ei, răcorindu-le cu umezeala dimineții. Orizontul se colora într-un roșu-gălbui, vestind răsăritul.
Marea era liniștită iar valurile atingeau malul ca o mângâiere, parcă ar fi vrut ca nu cumva să îi tulbure somnul.
S-a apropiat de mal și s-a așezat pe nisip, în așteptarea răsăritului. Valurile mici i-au cuprins gleznele ca intr-un sărut. EA a tresărit… Și brusc și-a amintit de EL…
“în fiecare dimineață ar trebui ca cel care se trezesțe lângă tine să îți sărute picioarele, pentru simplu privilegiu că se află acolo”
EL … acel care o iubea de pe vremea când EA nici nu știa acest lucru… Acel suflet pe care îl simți pereche, îl știi de undeva demult dar care nu reușește niciodată să fie al tău cu totul.
EL care îți oferea ore întregi de convorbiri în care distanța era ceva irelevant. Aproape îi prindeau zorile povestind despre totul și nimic. Acela pe care îl iubeai fără să vrei dar îl și respingeai fără să realizezi, pentru că lucrurile erau mult mai complicate în realitate.
Soarele răsărea încet din mare, primele raze aducându-i aminte de prima lor întâlnire față în față… Atât de așteptată dar și încărcată de tensiune…Le venea să se ia în brațe și să nu mai se despartă niciodată. Atunci el i-a arătat cum știe opri timpul în loc, să îl facă să devină numai a lor…Nu mai conta nimic…doar EI.
I-a arătat CÂT e de frumoasă, a făcut-o să își dorească să îl simtă în fiecare minut lângă ea…Îl vedea în locul în care s-au întâlnit prima dată de fiecare dată când ajunge pe acolo, aștepta să îl audă de câte ori se putea deși ,undeva, în sufletul ei, avea un sentiment ciudat… Acela că deși vor fi întotdeauna în suflet amândoi nu vor putea fi niciodată împreună.
“Zâmbetul tău m-a fascinat întotdeauna și nu am crezut vre-o data să am privilegiul de a fi doar pentru mine” spune EL în clipele de fericire pe care le împărtăseau amândoi.
Soarele se contura încet, încet pe luciul apei care părea împietrită în povestea lor….
EL încerca să îi facă surprize plăcute..să îi spună in fiecare dimineață “Bună dimineața” și în fiecare seară “Noapte bună”. Să o facă să zâmbească de câte ori avea ocazia, să o mângâie de câte ori o simțea rânită…
De Anul Nou, odată, în dulcea LUI nebunie , la petrecerea desfășurată în Centru orașului lor, a vorbit cu cel care punea muzica în difuzoarele montate pe străzi cu acestă ocazie, prieten de-a lui din fericire, ca prima melodie care se v-a auzi în oraș după ora 12 noaptea să fie “Dmitri Shostakovich – Waltz No. 2”, melodie pe care EI o considerau melodia lor de suflet, desi fiecare era în altă locație dar o puteau auzi, ca a doua zi să o întrebe cu mirare în glas “Ai auzit care a fost prima melodie difuzată pe străzile orașului în noul an?”
Soarele a răsărit pe jumătate din mare, creând iluzia unei cărări de lumina care ducea spre soare.
EA își aminti vorbele LUI odată, când vorbeau despre sfârșitul invitabil al fiecăriua dintre noi:
“Eu nu voi muri… Eu te voi lua de mână și vom pleca pe cărarea câtre Soare pentru a asfinții împreună cu el în eternitate!”
Totuși soarta a hotărât ca fiecare să o ia pe alt drum, la un moment dat…
La plecare , EL a spus:
“Ai uitat ceva la mine… l-am reparat și ți-l pot da înapoi..”
EA s-a întors către el și i-a spus cu un zâmbet trist:
“Păstrează-l…Am să te anunț daca voi avea nevoie de el…”
Soarele a răsărit de acum de tot, îmbrățișând-o parcă, dar nu cu razele sale ci cu brațele LUI.
“Hoțule, spuse ea, întotdeauna ai stiut să profiți de orice ocazie și să îmi furi o îmbrațisare măcar”
Plecă spre hotel, urcă în camera, și ca niciodată se aruncă în pat cu picioarele pline de nisip, cu un zămbet mare pe față…
“Dacă ai fi aici, așa-i că mi-ai săruta picioarele și așa pline de nisip cum sunt, doar pentru că ai privilegiul de a fi lângă mine? ” își spuse ea în gând .
Cu ochii închiși ,stătea întinsă pe spate cu o stare extraordinară de bine…sunetul unui mesaj o trezi brusc din visare.
“Ai umblat azi noapte prin sufletul meu? Pentru că azi dimineață am găsit urme de pași… și eu nu confund niciodată urmele tălpilor tale ”
Lumea se trezea încet, încet .Angajații așezau scaunele pregătind o nouă zi. Undeva , în departare , pe o terasă mica de pe malul mării se auzea în difuzoare uimitorul “Waltz No. 2 de Dmitri Shostakovich“.
