Unirea de la 1 Decembrie 1918: impactul asupra Bisericii Ortodoxe Române la 100 de ani de la adoptarea Statutului de organizare

ISTORIE. Actul de la 1 Decembrie 1918, care a consfințit unirea Transilvaniei cu România, a marcat începutul unei noi etape în viața națională a statului român, influențând profund dezvoltarea social-economică, creația culturală, precum și interacțiunea internațională. Un aspect esențial al acestei perioade a fost transformarea vieții Bisericii Ortodoxe Române, care a fost chemată să se adapteze noilor realități politice și sociale.
Organizarea unitară a Bisericii
În noua configurație politică, prima sarcină a Bisericii a fost organizarea sa unitară sub conducerea Sfântului Sinod din București. Această unificare era necesară din cauza diferențelor în modul de organizare și conducere bisericească în diversele provincii ale țării. Spre exemplu, în vechea Românie, Biserica se bucura de o dependență semnificativă față de stat, ceea ce genera o instabilitate constantă. În contrast, în Bucovina și Basarabia, Biserica funcționa în contexte complet diferite, având legături cu statul austro-ungar și față de regimul țarist, respectiv.
Principiile Statutului Organic
Biserica Ortodoxă din Transilvania și Banat, cu un sistem organizatoric stabilit prin Statutul Organic al mitropolitului Andrei Șaguna, era cea mai bine pregătită pentru unificare. Acest statut promova autonomia și colaborarea între cler și laici, făcându-l un model de urmat în procesul de unificare a Bisericii Ortodoxe Române. În acest context, erau necesare negocieri și întâlniri pentru a stabili o nouă structură care să reflecte aceste principii.
Adoptarea declarației de unificare
Pe 17/30 decembrie 1919, a avut loc o sesiune extraordinară a Sfântului Sinod în care ierarhi din întreaga țară au decis să extindă unirea națională asupra Bisericii. Astfel, au afirmat că toate eparhiile românești vor forma o singură Biserică Autocefală Ortodoxă Națională, sub autoritatea Sfântului Sinod. Aceasta a fost o condiție esențială pentru consolidarea identității naționale românești și a unității religioase.
Alegerile și reformele din Biserică
După adoptarea declarației de unificare, episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, a fost ales în scaunul vacant de mitropolit primat. Sub conducerea sa, Biserica a continuat lucrările de unificare, incluzând organizarea unei Constituante bisericești pentru a redacta un nou statut de organizare a Bisericii Ortodoxe Române. Această comisie a lucrat intensiv, ținând cont de propunerile din diferitele provincii istorice și de nevoile actuale ale Bisericii.
Provocările și realizările
Unul dintre cele mai mari provocări a fost opoziția unor ierarhi și profesori de teologie față de implicarea mirenilor în conducerea Bisericii. Mitropolitul Nicolae Bălan s-a opus influenței politicienilor în organizarea bisericească, dorind o ratificare a proiectului de unificare de către Sfântul Sinod, în loc de Parlament. Acest lucru a asigurat independența Bisericii Ortodoxe Române, un principiu fundamental pentru organizarea sa.
Concluzie
După îndelungate dezbateri și negocieri, Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române au fost votate și promulgate pe 6 mai 1925. Aceste reglementări au întărit autonomia Bisericii, stabilind un cadru formal pentru funcționarea sa ca instituție autocefală în România modernă. Unirea de la 1 Decembrie 1918 nu doar că a conturat o nouă imagine a statului român, ci a și revitalizat structura Bisericii Ortodoxe, a cărei influență rămâne semnificativă în viața spirituală și culturală a națiunii.