Visele care rămân și timpul care trece
LIFE. Privind la copii, mă gândesc cât sunt de norocoși. Au mintea plină de vise, iar timpul este de partea lor, oferindu-le nenumărate șanse să le împlinească. Se văd astronauți, exploratori, artiști, inventatori – pentru ei, nimic nu pare imposibil. Și poate că așa ar trebui să fie viața, o călătorie nesfârșită printre dorințe și posibilități.
Apoi mă gândesc la mine, la tine, la noi. Pe măsură ce anii trec, visele devin tot mai puține. Unele le-am împlinit, altele s-au risipit pe drum, înlocuite de responsabilități, temeri sau compromisuri. Și, cel mai trist, unele au fost uitate, îngropate sub griji cotidiene și gândul că poate… nu mai avem timp pentru ele.
Timpul nu ne mai e prieten. În copilărie, zilele păreau lungi, verile nesfârșite, iar viitorul, un drum larg și plin de promisiuni. Dar, cu fiecare an, secundele devin mai scurte, zilele se comprimă, iar viitorul pare tot mai restrâns. Ne trezim la un moment dat întrebându-ne: Care vis a mai rămas? Pe care ar trebui să-l împlinim înainte ca timpul să ne ia șansa?
Poate că răspunsul stă în a nu renunța niciodată la a visa. În a ne aminti că nu există vârstă pentru dorințe, că oricât de repede ar trece timpul, el tot ne oferă ocazia de a trăi așa cum ne dorim. Poate că nu mai suntem copiii care credeau că pot atinge stelele, dar încă putem construi punți spre ele. Încă putem începe, reinventa, transforma.
Visele nu dispar. Se ascund doar sub straturi de „nu am timp”, „poate altădată” sau „e prea târziu”. Dar, dacă ne oprim o clipă din goana zilnică și ne întrebăm sincer ce ne-ar face cu adevărat fericiți, s-ar putea să descoperim că încă mai avem timp. Și că merită să-l folosim pentru a ne îndeplini visele care au mai rămas.
