Stăm la umbra gândurilor noastre și ne mirăm de ce nu vedem soarele
LIFE. Ne mirăm că nu ne mai bucură viața. Că nu mai vedem lumina. Că totul pare gri. Dar dacă problema nu e lumea, ci doar faptul că stăm la umbra propriilor noastre gânduri? Dacă noi înșine ne blocăm soarele și-apoi ne întrebăm unde a dispărut?
Gândurile noastre pot fi ca niște ziduri. Construite din frici, regrete, traume, griji și întrebări care ne măcina în fiecare zi. Ziduri care se ridică încet, nevăzute, până când devin atât de groase, încât nici nu ne mai dăm seama că ele sunt cele care ne țin pe loc. Și, în acest întuneric auto-creat, începem să credem că viața e rece, nedreaptă, lipsită de sens.
Soarele e acolo. Doar că noi nu-l mai vedem. Nu pentru că a plecat, nu pentru că l-a luat altcineva. Ci pentru că ne-am așezat noi în unghiul greșit. Ne-am refugiat în umbră. În zona aia în care nu mai e nevoie să iei decizii curajoase, să simți intens, să te expui, să speri prea tare.
Paradoxal, ne simțim mai în siguranță în tristețe decât în fericire. Pentru că durerea o cunoaștem. Dezamăgirea ne e familiară. Ne simțim aproape ciudat atunci când totul merge bine. Și atunci, involuntar, ne sabotăm: cu gânduri care ne pun la îndoială, cu scenarii care prevăd ce e mai rău, cu întrebări care nu ne ajută cu nimic.
„Gândul ăsta îmi face bine?” Asta ar trebui să ne întrebăm mai des. Pentru că unele gânduri nu sunt realități. Sunt doar reflexii ale unor răni vechi care încă nu s-au vindecat. Ne proiectăm în viitor cu traumele trecutului și ne întrebăm de ce ne e frică de fiecare pas.
Poate că a venit momentul să ieșim de sub umbra lor. Nu înseamnă că trebuie să devenim pozitivi forțat, să ne punem măști de „totul e bine”. Înseamnă doar să facem loc pentru lumină. Să nu mai stăm cu spatele la viață. Să nu mai repetăm mereu aceleași idei care ne trag în jos. Să începem, ușor-ușor, să ne reprogramăm mintea ca să ne lase și sufletul să respire.
Realitatea nu e întotdeauna dură. Doar că o privim printr-un geam murdar. Și geamul ăla nu se curăță decât dacă ne oprim, conștientizăm și decidem să-l ștergem. Gând cu gând. Judecată cu judecată. Să ne oferim permisiunea de a trăi frumos, fără frica obsesivă că se va termina. Poate că viața e mult mai blândă decât ne imaginăm. Doar că o vedem prin ochelarii greșiți.
Soarele e acolo. Nu l-ai pierdut. Nu l-ai ratat. Doar că, din când în când, te pierzi prin labirintul minții tale. Dar vestea bună e asta: dacă tu ai construit umbrele, tot tu le poți dizolva. Ridică-ți privirea. Dă-ți voie să simți, fără să controlezi. Dă-ți voie să vezi lumina. E acolo. A fost mereu.
