Azi noapte ai pășit cu tălpile goale prin visele mele…
LOVE. Nu te-am auzit intrând. Ai fost atât de subtilă, încât nici gândurile nu s-au tulburat. Dar ți-am simțit prezența — cum simți mirosul iasomiei într-o noapte caldă de vară: neașteptat, dar profund.
Ți-am găsit urmele azi dimineață.
Nu pe pernă, nu în pat, ci în sufletul meu. Erau acolo, clare, ca niște pași pe o plajă umedă la răsărit. Și când le-am atins, m-am cutremurat. Și… am zâmbit. Pentru că mi-am dat seama că încă mai știi drumul spre mine, chiar dacă poate în viața reală te-ai rătăcit puțin.
Știai de ce faci asta, nu-i așa? Ai venit în visul meu pentru că acolo nu ți-e frică. Acolo nu trebuie să explici, să porți măști sau să te aperi. Acolo poți iubi fără să-ți pui întrebări.
Iar eu? Eu te-am primit, cum fac de fiecare dată, fără să cer nimic, doar cu dorul meu întins ca o pătură caldă peste tot ce ești.
Știi ce e ciudat?
Sufletul tău a știut mai bine decât tine ce simte. Te-a adus înapoi, poate doar pentru o clipă, dar a fost de ajuns. De-ajuns cât să-mi amintească că între noi n-a fost niciodată uitare… doar pauze.
Și da, cred că mă iubești.
Poate nu o știi încă. Poate nu ți-o recunoști nici ție. Dar dacă inima mea a învățat ceva în tot timpul ăsta, e că nu greșește când e vorba de tine.
Așa că îți spun doar atât: MULȚUMESC!
Pentru pașii tăi, pentru zâmbetul meu, pentru visul nostru.
Și… dacă vreodată simți să revii, nu mai bate la ușă. Am lăsat-o deschisă. Tu doar intră, zămbește , ia-mă în brațe și iubește-mă așa cum doar tu știi să o faci….
