Când dragostea nu mai mișcă, nu mai trage de hățuri…

LOVE. Unii oameni nu știu când să plece. Nu pentru că sunt proști sau slabi — ci pentru că speră. Speră că poate o să-și revină, că poate n-a fost totul, că dacă mai rabdă un pic, ceva se schimbă. Și așa ajung să tragă după ei o iubire moartă, ca pe un cal care n-a mai tresărit de mult.

Metaforic vorbind, unii încă își iau inima-n dinți în fiecare zi și urcă pe un cal care nu mai are puls. Îl îndeamnă, îl ceartă, îl roagă, îl hrănesc cu amintiri… Totul pentru o relație care, sincer, s-a terminat de ceva vreme.

Dar știi ce facem când ne e frică să recunoaștem că s-a dus?

Îi oferim mai mult decât merităm — gândindu-ne că poate o să înțeleagă „într-o zi”.

Ne schimbăm pe noi, sperând că poate asta îl/o va face să rămână.

Ne convingem că „toate relațiile sunt grele”, doar ca să justificăm durerea constantă.

Ne plângem prietenilor, dar tot acolo ne întoarcem seara.

Ne spunem că e doar o fază… de luni de zile.

E greu să recunoști că ceva ce a fost frumos e acum gol
Poate v-ați iubit. Poate a fost real. Dar uneori dragostea se termină cu mult înainte ca relația să se încheie. Iar dacă stai prea mult lângă un suflet care nu te mai alege, începi să nu te mai alegi nici tu.

Și te trezești, într-o zi, că nu mai știi cine ești fără lupta asta. Că ai uitat cum e să fii iubit fără să ceri. Că nu mai știi ce vrei, de fapt — pentru că tot ce ai făcut a fost să salvezi ceva care n-a vrut să fie salvat.

Și-atunci?
Dă-te jos, om bun. Nu-ți mai căra inima pe câmpul unei iubiri care a murit și a fost îngropată sub scuze, promisiuni și așteptări.

Spune-ți:

„Am iubit cât am putut. Dar nu mă mai trag pe mine în jos pentru ceva ce nu mai există.”

Nu-i înfrângere! E libertate.