Când nu mai știi de ce iubești, poate că abia atunci iubești cu adevărat
LOVE. Iubirea devine complicată doar atunci când încercăm să o explicăm prea mult. Când începem să îi căutăm motive, să o punem în categorii, să o măsurăm, să o justificăm, să o așezăm frumos într-o propoziție care să sune logic. Numai că dragostea adevărată nu prea are răbdare cu logica noastră. Ea nu vine întotdeauna pentru că cineva arată într-un anumit fel, pentru că are ceva anume, pentru că oferă ceva în schimb sau pentru că ne face viața mai simplă. Uneori vine fără să întrebe, fără să explice, fără să se potrivească perfect cu ce credeam noi că avem nevoie.
Dacă iubești pe cineva doar pentru că acel om te iubește pe tine, poate fi recunoștință, atașament sau empatie. Dacă iubești pe cineva doar pentru felul în care arată, poate fi atracție, dorință sau obsesie. Dacă iubești pe cineva doar pentru ceea ce are, pentru siguranța pe care o oferă sau pentru avantajele care vin odată cu el, atunci nu mai vorbim despre iubire, ci despre interes. Dacă iubești un om doar pentru bunătatea lui, pentru felul curat în care se poartă, pentru lumina pe care o lasă în urma lui, poate fi admirație. Toate acestea pot semăna cu iubirea, pot porni de lângă iubire, pot chiar trăi o vreme în aceeași casă cu ea. Dar nu sunt întotdeauna dragoste.
Dragostea începe, de multe ori, acolo unde explicațiile se termină. Acolo unde cineva te întreabă „de ce îl iubești?” și tu rămâi pentru câteva secunde fără răspuns. Nu pentru că nu ai avea motive, ci pentru că niciun motiv nu pare suficient. Nu poți spune doar „pentru că e frumos”, fiindcă ai văzut frumusețe și în alți oameni. Nu poți spune doar „pentru că e bun”, fiindcă bunătatea poate fi admirată fără să îți răstoarne lumea. Nu poți spune doar „pentru că mă iubește”, fiindcă nu orice iubire primită aprinde în tine aceeași flacără. Și atunci rămâi acolo, în tăcerea aceea stranie, cu un singur adevăr: îl iubești. Atât.
Poate că asta este partea cea mai curată a dragostei: nu se lasă redusă la un motiv. Omul iubit nu este o listă de calități. Nu este un chip, o situație, o promisiune, o siguranță, o mângâiere sau un avantaj. Este toate acestea și, în același timp, ceva mai mult decât toate acestea. Îl iubești când e puternic, dar și când se clatină. Îl iubești când strălucește, dar și când nu mai are chef să fie lumină pentru nimeni. Îl iubești când îți răspunde frumos, dar și când tace greu. Îl iubești nu pentru că e perfect, ci pentru că, într-un fel pe care nu îl poți traduce, sufletul tău îl recunoaște.
Dragostea adevărată nu este lipsită de rațiune, dar nici nu poate fi ținută în lanțurile ei. Ea nu înseamnă să accepți orice, să te pierzi, să te umilești sau să confunzi suferința cu profunzimea. Asta trebuie spus limpede. Dragostea nu cere să devii mai mic pentru ca altcineva să pară mai mare. Dar atunci când este curată, ea are ceva ce nu poate fi cumpărat, imitat sau explicat complet: rămâne chiar și după ce toate motivele vizibile au obosit.
De aceea, poate că cea mai sinceră declarație de iubire nu este „te iubesc pentru că…”. Poate că cea mai sinceră este „te iubesc, deși nu știu să spun exact de ce”. Pentru că atunci când nu mai ai o explicație simplă, când nu mai poți arăta cu degetul spre un motiv anume, când omul acela nu încape într-o definiție și totuși încape în tine, acolo începe ceva rar.
Iar dacă într-o zi nu vei ști să explici de ce iubești pe cineva, nu te speria. S-ar putea să nu fie confuzie. S-ar putea să nu fie slăbiciune. S-ar putea să fie tocmai semnul că ai trecut de suprafață, de schimb, de interes, de admirație și de atracție. S-ar putea ca, pentru prima dată, să nu mai iubești un motiv. Să iubești un om.
