Când voiam să fim mari, nu știam ce ne dorim
LIFE. În copilărie, ni se părea că oamenii mari au voie să facă orice. Astăzi, uneori, am da orice pentru o zi în care singurele noastre griji să fie temele și întunericul care ne prinde la joacă.
Când eram copii, abia așteptam să creștem. Să nu ne mai trimită nimeni la culcare tocmai când filmul devenea interesant. Să nu mai auzim „întâi temele, după aceea afară”. Să mâncăm ce vrem și când vrem, să venim târziu acasă și să nu mai trebuiască să cerem voie pentru orice.
Ne uitam la adulți și vedeam numai libertatea lor. Aveau bani în buzunar, chei de la casă și ultimul cuvânt în discuții. Nu observam cum numărau banii înainte să plece la cumpărături sau cum rămâneau uneori tăcuți la masa din bucătărie, după ce noi mergeam la culcare. Dacă îi vedeam obosiți, ni se părea că o noapte de somn rezolvă totul. Așa funcționau lucrurile pentru noi.
Cât de greu putea să fie să fii mare?
Pe atunci, o după-amiază putea să se strice din cauza unei mingi sparte. O notă mică ne ținea cu sufletul la gură până ajungeam acasă. Iar chemarea de la geam venea mereu prea devreme, exact când mai aveam de jucat un meci, de spus ceva, de câștigat încă o dată. Negociam cinci minute de parcă de ele depindea fericirea noastră.
Și, într-un fel, chiar depindea.
Anii au trecut și am primit libertatea pe care o ceream. Putem să ne culcăm târziu. Uneori stăm treji fiindcă avem de terminat ceva, alteori fiindcă nu reușim să oprim gândurile. Putem să mâncăm la orice oră, dar se întâmplă să ne amintim abia seara că n-am apucat să luăm prânzul. Putem să venim acasă când vrem, numai că dimineața sună alarma și sunt oameni care se bazează pe noi.
Iar temele au căpătat alte forme. Facturi, termene, decizii amânate, lucruri care trebuie reparate și conversații pentru care nu găsim cuvintele potrivite. Unele rămân cu noi și după ce închidem lumina.
Așa ajungem să ne amintim cu drag tocmai de ceea ce ne grăbeam să lăsăm în urmă. Caietul deschis pe masă. Ghiozdanul pregătit pentru a doua zi. Pâinea cu ceva, mâncată în grabă, ca să mai prindem puțină joacă. Vocea care ne striga să intrăm în casă, în timp ce noi ne prefăceam că nu auzim.
Nu toate copilăriile au fost fericite și nici anii de atunci nu au fost lipsiți de necazuri. Dar cei care am avut un loc sigur în care să ne întoarcem înțelegem, poate abia acum, cât de mult însemna asta. Cât de mult conta că exista cineva care știa că se întunecă și se uita după noi.
Nu ne-am dori neapărat să luăm viața de la capăt. Ne iubim copiii, avem oameni și lucruri pentru care am muncit, bucurii pe care atunci nici nu le puteam înțelege. Am vrea doar o zi de răgaz în lumea aceea mică. Să putem lăsa toate grijile de acum la ușă și să ieșim afară cu sentimentul că avem timp.
Iar spre seară, când începe să se întunece, să ne strige cineva acasă.
De data aceasta, poate că am merge de la prima chemare.
