Doi lupi ajunși pe o insulă izolată acum mii de ani ar putea rescrie povestea relației dintre om și animale
ARHEOLOGIE. Rămășițele a doi lupi cenușii, descoperite într-o peșteră de pe o insulă suedeză izolată, ridică întrebări neașteptate despre legătura dintre oameni și animalele sălbatice. Insula nu a fost niciodată unită cu continentul, ceea ce înseamnă că lupii nu ar fi putut ajunge acolo singuri. Cercetătorii cred că animalele au fost transportate cu barca, hrănite și posibil îngrijite de comunitățile care trăiau în zonă în urmă cu 3.000–5.000 de ani.
Descoperirea a fost făcută pe insula Stora Karlsö, situată în Marea Baltică, în apropierea coastelor Suediei. Cu o suprafață de numai câțiva kilometri pătrați, insula este separată de continent și nu a fost niciodată legată de acesta printr-o fâșie de uscat. Tocmai această particularitate transformă prezența lupilor într-un adevărat mister arheologic.
Oasele au fost găsite în peștera Stora Förvar, un loc frecventat în perioada neolitică și în Epoca Bronzului de pescari și vânători de foci. Săpăturile inițiale au fost realizate încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă cercetătorii de atunci nu aveau tehnologia necesară pentru a stabili cu precizie cărei specii îi aparțineau toate rămășițele descoperite.
Deosebirea dintre scheletele lupilor și cele ale câinilor vechi poate fi foarte dificilă doar prin examinarea formei și dimensiunii oaselor. Din acest motiv, cercetătorii au revenit asupra descoperirii și au folosit analize genetice moderne. Rezultatele au confirmat că cele două animale erau lupi cenușii adevărați, fără urme genetice care să indice o încrucișare recentă cu un câine domestic.
Concluzia a fost surprinzătoare, deoarece nu există dovezi că pe insulă ar fi trăit vreodată o populație naturală de lupi. Animalele nu puteau înota pe o distanță atât de mare și nici nu puteau traversa pe uscat. Cea mai plauzibilă explicație este că oamenii le-au transportat pe insulă cu ajutorul unor ambarcațiuni.
Analizele au oferit indicii și despre modul în care trăiau aceste animale. Dieta lor era bogată în pește și carne de focă, exact alimentele consumate de comunitățile umane care foloseau peștera. Lupii nu par să fi avut acces la hrana obișnuită a unor prădători sălbatici de pe continent, ci consumau resursele obținute de oameni din mare.
Ambele animale erau mai mici decât lupii obișnuiți, iar una dintre ele prezenta semnele unei afecțiuni sau ale unei răni care i-ar fi limitat mobilitatea. Un lup cu probleme de deplasare ar fi avut dificultăți serioase în a vâna și a supraviețui singur. Faptul că animalul a trăit pe insulă sugerează că ar fi putut primi hrană și protecție din partea oamenilor.
Cercetătorii au identificat în cazul unuia dintre lupi și o variantă genetică ce ar putea indica o anumită selecție făcută de oameni. Dovezile nu sunt suficiente pentru a afirma că locuitorii insulei încercau să domesticească o nouă populație de lupi, dar arată că aceștia exercitau probabil un anumit control asupra animalelor.
Câinii erau deja domesticiți de mii de ani în perioada în care au trăit lupii de pe Stora Karlsö. Cele mai vechi dovezi acceptate indică existența câinilor domestici în urmă cu cel puțin 14.000–16.000 de ani. Rămășițele suedeze, datate la aproximativ 3.000–5.000 de ani, sugerează că relațiile apropiate dintre oameni și lupii sălbatici au continuat mult timp după apariția câinelui.
Nu se știe de ce oamenii ar fi adus lupii pe insulă. Animalele ar fi putut avea un rol practic, simbolic sau ceremonial. Este posibil să fi fost ținute pentru protecție, pentru statutul pe care îl ofereau proprietarilor ori pentru semnificația lor în credințele comunității. Nu poate fi exclusă nici varianta ca lupii să fi fost capturați când erau pui și crescuți în apropierea oamenilor.
Descoperirea nu demonstrează existența unui proces complet de domesticire. Lupii au rămas, din punct de vedere genetic, animale sălbatice. Ea arată însă că granița dintre animal sălbatic și animal aflat în îngrijirea omului putea fi mult mai puțin clară decât se credea.
Cazul celor doi lupi de pe Stora Karlsö oferă o imagine fascinantă asupra unei lumi dispărute, în care oamenii puteau transporta animale sălbatice pe mare și le puteau păstra lângă așezările lor. Cercetările viitoare ar putea explica de ce au fost aduse animalele pe insulă și dacă asemenea relații dintre oameni și lupi au existat și în alte comunități preistorice.
