Dragobetele, tradiția românească de Ziua Îndrăgostiților
DRAGOBETE. În mai multe sate din sudul Munteniei și, mai ales, din județele Gorj și Olt, sărbătoarea aflării Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, care cade întotdeauna pe 24 februarie, se numește Dragobete, scrie folcloristul și etnograful Simion Florea Marian. (Sărbătorile la români – Studiu etnografic, Editura Fundației Culturale Române)
Dragobetele, în aceste părți, este o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieții și fetele mari, dar chiar pentru tineri. În unele comune, tot din Muntenia, amintește Simion Florea Marian, oamenii sărbătoresc Dragobetele pentru a fi feriți de boli.
În funcție de zona etnografică, Dragobetele, numit și Cap de Primăvară, era sărbătorit într-una din zilele cuprinse între sfârșitul lunii februarie și începutul lunii martie. (Sărbători și obiceiuri românești, Ion Ghinoiu, 2003)
Potrivit legendei, Dragobtele (Dragomir, spune legenda) este fiul Babei Dochia (Bătrâna Dochia) și reprezintă, în opoziție cu aceasta, principiul pozitiv. Dragobetele, purtătorul iubirii și al bunei dispoziții, este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se adună în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască cuiburile. De aceea, fetele și băieții așteptau și sărbătoreau Dragobetele pentru a fi îndrăgostiți tot anul.
Considerată, pe plan local, prima zi de primăvară, în ziua de Dragobete, fetele și băieții se adunau în grupuri și ieșeau cu strigături pe câmp, de unde culegeau pătlăgele cu două foi și violete dulci (Viola odorata). La Sânziene (miezul verii), ei culegeau alte două flori, roji (un fel de trandafir sălbatic) și dropwort (Filipendula vulgaris), care ar fi fost surori ale veacului cu două foi și ale violetelor dulci, uscate încă din primăvară. Florile trebuiau legate în buchete și dăruite prin apă, pentru că adunarea florilor surori, care nu pot ajunge și nu se pot întâlni niciodată, era considerată în ceruri ca jumătate de Sarindar (rugăciunea ulterioară de 40 de zile la slujbă). (Revista Sezatoarea, XII, 1904)
În ziua de Dragobete, păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, zboară, se împerechează și încep să își construiască cuiburile, unde vor crește puii lor. Cele care nu se împerechează rămân fără pereche până la Dragobete de anul viitor. La fel, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele pentru a se iubi pe tot parcursul anului. “În satele în care s-a păstrat acest obicei, zicala poate fi auzită și astăzi: Dragobete sărută fetele! Considerând că sărutul în ziua de Dragobete este de bun augur, fetele se lăsau și chiar doreau să fie sărutate de băieți“. (Mitologia românească – Dicționar, Ioan Ghinoiu)
În zona Mehedințiului, mugurii copacilor din pădure, culeși și purtați de fete, în urechi, în ziua de Dragobete, simbol al dragostei tinerești, se numesc Dragobete.
