Între vis și absență: iluzia unei iubiri sau autoamagirea?

LOVE. „Degeaba te minți că m-ai uitat. Știu că îți curg prin vene amintirile cu mine, că încă îți arde pielea acolo unde mâinile mele au lăsat urme invizibile. Gustul meu ți-a rămas pe buze, oricât ai încerca să-l ștergi, oricât ai încerca să-l acoperi cu altele.”

Oare ce e mai bine? Să visezi, să te pierzi pentru 24 de ore într-o iluzie atât de intensă încât simți că zbori, sau să rămâi cu picioarele pe pământ, știind de la început că nu e să fie?

Să știi că cineva vine spre tine, să vezi dovada clară, să simți cum inima ți-o ia razna și să numeri orele până când totul devine real. Să-ți imaginezi cum va fi, ce vei spune, cum o vei privi, cum se va așeza totul la locul lui. Iar apoi, nimic. O tăcere brutală. Planul nu se mai întâmplă. Visul nu devine realitate. Și în loc de fericire, te trezești cu un gol care doare mai tare decât dacă n-ai fi sperat niciodată.

Și atunci te întrebi: era mai bine să nu fi știut? Să nu fi avut nici măcar clipa aia de speranță? Să nu fi simțit cum e să fii acolo, în momentul perfect, chiar dacă doar în mintea ta? Sau poate că, oricât de dureroasă e prăbușirea, măcar ai avut un moment în care ai fost viu, în care ai simțit totul la intensitate maximă?

Dar oricât ai încerca să te convingi că ai uitat, adevărul iese la suprafață. Amintirile se lipesc de tine ca un parfum persistent, de care nu te poți scutura. Îți amintești fiecare atingere, fiecare privire, fiecare cuvânt pe care l-ai fi vrut spus, dar care a rămas suspendat între voi. Îți repeți că e trecut, dar tresari când auzi un nume, când recunoști un loc, când rătăcești pe aleile unde odată părea că timpul stă în loc.

Există dorințe care nu dispar, oricât ai încerca să le îngropi sub straturi de rațiune. Sunt momente în care realitatea e doar o iluzie slabă, o perdea trasă peste ceea ce simți cu adevărat. Și atunci, în liniștea care rămâne, îți dai seama că unele absențe sunt mai prezente decât ai vrea să recunoști.

Realitatea e crudă. Dar și speranța poate fi un cuțit cu două tăișuri. Unii spun că e mai bine să nu aștepți nimic, ca să nu fii dezamăgit. Alții cred că și o zi de fericire merită orice prăbușire. Dar nimeni nu are un răspuns sigur. Pentru că, la final, e vorba despre cum îți trăiești viața: o vrei sigură și liniară, sau îți asumi că uneori vei cădea atât de tare încât vei simți fiecare ciob al visului spart în piele?

„Uneori, mi-e dor de tine. Nu am să-ți spun nici când, nici unde. Nu am să-ți trimit niciun semn, nicio umbră de regret. Dar știu că mă respiri. Și asta e de-ajuns.”