„Lady Be Good”, bombardierul-fantomă găsit în Sahara după aproape 16 ani. Radioul încă funcționa, dar echipajul dispăruse
CURIOZITĂȚI. Un bombardier american B-24 a dispărut în aprilie 1943, după o misiune asupra Italiei. Epava sa, remarcabil de bine conservată, a fost descoperită abia în 1958, la sute de kilometri în interiorul deșertului libian.
În după-amiaza zilei de 4 aprilie 1943, 25 de bombardiere B-24D Liberator au decolat de la baza Soluch din Libia pentru a ataca instalațiile portuare din Napoli. Printre ele se afla „Lady Be Good”, un aparat nou, aflat la prima sa misiune de luptă.
La bord se aflau nouă militari americani, și ei lipsiți de experiență în misiuni reale. Pilotul era locotenentul William Hatton, copilotul Robert Toner, navigatorul D.P. Hays, iar John Woravka îndeplinea rolul de bombardier. Echipajul era completat de Harold Ripslinger, Robert LaMotte, Guy Shelley, Vernon Moore și Samuel Adams.
Condițiile de zbor s-au înrăutățit, iar bombardierul nu a reușit să execute atacul așa cum fusese planificat. La întoarcere, în timpul nopții, echipajul a întâmpinat probleme de navigație și a cerut prin radio o direcție către bază.
Aviatorii credeau că se află încă deasupra Mării Mediterane. În realitate, trecuseră deja peste coastă și peste propria bază, continuând să zboare spre sud, tot mai adânc în Sahara.
De la mare altitudine și în întuneric, suprafața deșertului putea fi confundată cu marea. O posibilă interpretare greșită a direcției radio, lipsa reperelor și experiența redusă a navigatorului au transformat drumul spre casă într-un zbor către una dintre cele mai izolate regiuni ale lumii.
Combustibilul s-a terminat treptat, iar motoarele s-au oprit. Cei nouă membri ai echipajului au abandonat avionul și au sărit cu parașutele în întuneric. Aparatul, rămas fără oameni la bord, a continuat să planeze și a coborât singur pe o câmpie pietroasă.
Bombardierul a alunecat aproximativ 640 de metri pe sol și s-a rupt în două în spatele aripilor. Deși impactul fusese puternic, climatul extrem de uscat a conservat epava într-o stare neobișnuit de bună.
Nimeni nu a căutat avionul în deșert. Operațiunile de salvare s-au concentrat asupra Mării Mediterane, deoarece autoritățile credeau că „Lady Be Good” se prăbușise în apă. Echipajul a fost declarat dispărut, iar războiul a continuat.
La 9 noiembrie 1958, geologi britanici care survolau deșertul în cadrul unei prospecțiuni petroliere au observat silueta unui avion pe nisip, la aproximativ 640–700 de kilometri sud de baza de la care decolase.
O echipă terestră a ajuns la epavă în martie 1959 și a identificat bombardierul dispărut. În interior au fost găsite provizii, echipamente de supraviețuire și obiecte personale, dar nicio urmă a oamenilor de la bord.
Starea tehnică a unor componente a produs uimire. Un aparat radio recuperat din epavă a fost instalat într-un avion C-47 și a funcționat. O mitralieră de calibrul .50 a putut fi declanșată după atâția ani petrecuți în deșert. Relatările vremii vorbesc chiar despre apă și cafea păstrate în interiorul bombardierului.
Adevărul despre echipaj a început să iasă la lumină în 1960. Echipele petroliere au descoperit, la mare distanță de epavă, rămășițele a cinci aviatori, alături de obiectele lor personale și de jurnalul copilotului Robert Toner.
Însemnările au arătat că opt dintre cei nouă oameni se regăsiseră după salt. John Woravka lipsea, parașuta sa nefuncționând corespunzător. Ceilalți au pornit spre nord, convinși că marea și baza se aflau la o distanță relativ mică.
Aveau foarte puțină apă și au mers în timpul nopții, încercând să se adăpostească ziua de căldura deșertului. Jurnalele descriu degradarea rapidă a stării lor: sete extremă, slăbiciune, probleme de vedere, nopți foarte reci și rugăciuni repetate pentru salvare.
După mai multe zile, cinci dintre ei nu au mai putut continua. Cei mai puternici trei — Ripslinger, Shelley și Moore — au plecat înainte, în speranța că vor găsi ajutor.
Rămășițele lui Shelley și Ripslinger au fost descoperite ulterior, la distanțe și mai mari. Shelley parcursese aproximativ 180 de kilometri de la locul aterizării cu parașuta, o performanță pe care specialiștii în supraviețuire o consideraseră aproape imposibilă în asemenea condiții.
Woravka a fost găsit în apropierea zonei în care sărise, încă prins de parașuta care nu se deschisese corect. Dintre cei nouă membri ai echipajului, numai rămășițele lui Vernon Moore nu au fost identificate cu certitudine.
Tragedia conține și una dintre cele mai crude ironii ale aviației militare. Epava se afla la numai câteva zeci de kilometri de locul în care oamenii aterizaseră. Dacă ar fi știut că avionul continuase să zboare după salt și ar fi mers spre sud, ar fi putut găsi radioul, apa, hrana și echipamentele de supraviețuire aflate la bord. Ei au pornit însă spre nord, convinși că acolo se află salvarea.
Mai târziu, în jurul bombardierului s-a format și legenda unui „blestem”. Unele componente recuperate au fost montate pe alte aeronave care au suferit ulterior incidente sau accidente. Coincidențele au alimentat poveștile despre avionul-fantomă, dar nu există nicio dovadă că piesele ar fi provocat acele tragedii.
Ceea ce a rămas din epavă a fost îndepărtat din deșert în 1994. Fragmente ale avionului, obiecte ale echipajului și un vitraliu comemorativ se află astăzi în colecții și muzee militare din Statele Unite.
Povestea lui „Lady Be Good” nu este doar misterul unui avion pierdut. Este drama a nouă oameni care au supraviețuit saltului în noapte, au mers zile întregi printr-un deșert considerat imposibil de traversat și au fost învinși nu de lipsa curajului, ci de o eroare de navigație pe care nu aveau cum să o mai descopere.
