Mihai Caraman, spionul român care a penetrat NATO și a ajuns, după Revoluție, la conducerea serviciilor externe
ISTORIE. Puține personaje din istoria serviciilor secrete românești au un destin mai plin de contradicții decât Mihai Caraman. În plin Război Rece, a construit la Paris una dintre cele mai eficiente rețele de spionaj din blocul comunist, capabilă să pătrundă în structurile NATO și să trimită la București, iar apoi la Moscova, informații strict secrete despre Alianța Nord-Atlantică.
După căderea comunismului, omul care contribuise timp de ani la spionarea NATO a ajuns director al Serviciului de Informații Externe al României, instituția care avea să lucreze ulterior alături de aceeași alianță. Mihai Caraman a murit în iulie 2024, la vârsta de 96 de ani, lăsând în urmă una dintre cele mai spectaculoase și controversate cariere din intelligence-ul românesc.
Născut la 11 noiembrie 1928, în comuna Oancea, din județul Galați, Caraman a intrat devreme în structurile Ministerului de Interne. A urmat cursurile Școlii de Ofițeri, apoi o pregătire specială în domeniul informațiilor externe, inclusiv la Moscova.
La sfârșitul anilor ’50, a fost trimis la Paris sub acoperire diplomatică. Oficial, era secretar al Ambasadei României, cu atribuții economice. În realitate, misiunea sa era să construiască o rețea de informații într-unul dintre cele mai importante centre politice și militare ale Occidentului.
Așa a apărut ceea ce avea să fie cunoscut drept „Rețeaua Caraman”.
În perioada 1958-1969, rețeaua coordonată de el a reușit să recruteze persoane cu acces la documente ale NATO, ale instituțiilor franceze și ale unor organizații internaționale. Cea mai importantă sursă a fost Robert van de Wielhe, funcționar care lucra în zona documentelor secrete a NATO și avea acces inclusiv la materiale clasificate „Cosmic Top Secret”, cel mai înalt nivel de secretizare al Alianței.
Documentele obținute ofereau informații despre planificarea militară, funcționarea internă, logistica și analizele strategice ale NATO. Datele ajungeau la București, iar o parte importantă era transmisă mai departe Uniunii Sovietice și, implicit, structurii militare a Pactului de la Varșovia.
Pentru Moscova, informațiile reprezentau o fereastră rară către deciziile, vulnerabilitățile și scenariile strategice ale adversarului occidental. Pentru NATO, operațiunea a fost una dintre cele mai serioase breșe de securitate ale perioadei.
Rețeaua nu a funcționat la nesfârșit. În 1969, ea a fost destructurată în urma unei operațiuni de contraspionaj și a informațiilor obținute de serviciile occidentale. Mai mulți agenți au fost arestați, iar cazul a devenit unul dintre cele mai cunoscute episoade de spionaj ale Războiului Rece.
Caraman a fost rechemat în țară și și-a continuat cariera în structurile românești de informații. În 1979, după fuga în Occident a generalului Ion Mihai Pacepa, a fost trecut în rezervă, într-o perioadă în care regimul Ceaușescu a privit cu suspiciune multe cadre din informațiile externe.
Paradoxul a venit după Revoluția din 1989. În 1990, Mihai Caraman a revenit în prim-plan, fiind numit mai întâi adjunct al ministrului Apărării, apoi director al Serviciului de Informații Externe. A condus instituția între 1990 și 1992, într-o perioadă în care România încerca să se desprindă de trecutul Securității și să își refacă relațiile cu Occidentul.
Numirea lui a produs rezerve serioase în exterior. Era greu de ignorat faptul că noul șef al informațiilor externe românești fusese omul care construise, cu doar două decenii înainte, o rețea de spionaj împotriva NATO. În cele din urmă, presiunea diplomatică și nevoia de a apropia România de structurile euro-atlantice au făcut imposibilă continuarea mandatului său.
Mihai Caraman rămâne o figură dificil de încadrat într-o singură etichetă. Pentru unii, a fost un profesionist extrem de eficient al spionajului românesc. Pentru alții, a fost un ofițer al aparatului comunist care a servit interesele Moscovei, într-o operațiune îndreptată împotriva Occidentului.
Cert este că povestea lui arată unul dintre cele mai mari paradoxuri ale României postcomuniste: un om care a spionat NATO a ajuns să conducă serviciul extern al unei țări care, câțiva ani mai târziu, avea să pornească pe drumul aderării la aceeași alianță.
