Nu, nu am făcut-o pentru tine… sau poate da.
LOVE. Inițial, m-am mințit. Sau poate chiar am crezut. Că o fac pentru tine. Că e despre tine. Despre „noi”. Despre o poveste care n-a avut timp, dar a ars intens. M-am agățat de ideea asta ca de un colac de salvare. Și-am pus suflet, răbdare, nervi și viață în tot ce era legat de tine. Dar, la un moment dat, ceva s-a schimbat. Nu știu exact când. Nu știu dacă a fost un moment anume sau un cumul de momente. Cert e că am început să o fac pentru mine. Din egoism, poate. Din disperare. Din nevoia de a nu mă pierde cu totul. De a păstra ceva, orice, care să-mi amintească cine sunt… când nu ești tu.
Poate regreți. Poate nu. Sau poate regretele sunt reciproce, dar tăcute. Dar nu o spune. Nu mai spune nimic. E mai bine așa. Oricum știam unde intru. N-am fost chiar atât de naiv. Știam că n-o să ies ușor. Sau deloc. Dar am intrat. Și am rămas. Blocaj emoțional? Atașament toxic? Poate. Dar nu regret. Pentru că am avut privilegiul – da, exact așa, cuvântul ăla mare – de a te iubi. Să iubești pe cineva care nu îți aparține, poate nici nu ți-a aparținut vreodată, e un chin dulce. Un fel de lux amar pe care nu ți-l oferă viața de două ori.
Și acum? Acum stau. Tac. Privesc. Și mă bucur, pe bune, dacă ești fericită. Dacă râzi. Dacă nu mai porți în suflet fricile pe care ți le-am alimentat și eu, poate fără să vreau. Ești bine? Atunci e bine. Și știi ceva? Câteodată… acele 5 minute trăite cu intensitate, cu sufletul la gură și inima explodând în piept, fac mai mult decât o viață trăită în siguranță. Sau două. Sau oricâte.
Așa că… zâmbește. Nu pentru mine. Pentru tine. Sau, dacă vrei să fii sinceră, poate și un pic pentru mine. Pentru noi. Pentru ceea ce am fost și poate n-am apucat să devenim. Sau poate ce nu am terminat…sau nu vom termina niciodată…
Da… încă te iubesc. Dar nu-i nimic. Îmi trece. Sau nu. Dar nici nu mai contează. A iubi nu mai e despre a primi. E doar despre a ști că ai simțit ceva atât de viu, încât n-ai cum să uiți. Și nici n-ai voie.
