Sculptorul – partea 10 –
LOVE. Se ținură în brațe preț de câteva minute. Cristina se desprinse încet și spuse:
– Hai să mergem la mal. Cred că acum avem motiv dublu să sărbătorim.
Se așeză înapoi la cârmă și o luă spre mal. Sculptorul stătea nemișcat… Nu îi venea să creadă. O iubea? EA! În sfârșit!
Ajunși la mal, Cristina intră înăuntru și se schimbă în rochia albă cu care venise. Reapăru pe punte. Sculptorul o luă de mână și plecară spre restaurant.
Cristina fugea înainte ca un copil, apoi se întorcea la el, pleca din nou, îl săruta de fiecare dată și iar fugea. Sculptorul venea după ea încet. Fericirea i se citea pe chip.
Ajunși la restaurant, s-au așezat pe terasă la o masă.
– O șampanie, te rog, ceru sculptorul. Rece!
– Imediat, domnule.
Au întins mâinile unul către altul și și le-au prins cu drag.
– Doamne, cât am visat asta, spuse sculptorul. Cât am dorit să te pot ține de mână, să te pot îmbrățișa! Te rog să nu mai pleci niciodată!
– Nu plec, prostuțule, stai liniștit! Am venit! Unde să mai plec? Dar… apropo, a doua oară spui „să nu mai”. De ce?
Sculptorul ezită, apoi spuse:
– OK, hai că îți spun…
Îi povesti totul despre statuie, despre ce visase, despre cum pierduse tot ce credea și apoi regăsise.
– Și tu ce crezi? spuse Cristina zâmbind. Eu sunt ea?
– Nu știu… și, să fiu cinstit, nu îmi pasă. Mi-a plăcut să cred asta când încă nu știam că mă iubești. Dar acum… acum îți mulțumesc că exiști, spuse el zâmbind.
– Și eu, dragul meu. Mă bucur că te am lângă mine.
Chelnerul veni cu șampania și o desfăcu. Turnă în pahare și se depărtă în liniște.
– Pentru noi, spuse ea.
– Pentru noi, răspunse sculptorul.
De nicăieri apăru o florăreasă cu un coș plin de flori.
– Luați un buchet, boierule? La fata asta frumoasă?
Sculptorul zâmbi:
– Ți le iau pe toate. Dar te rog să îmi dai și coșul. Am să ți-l dau înapoi, promit!
– Ia-l, boierule! Te cunosc și știu că o să-l aduci.
Sculptorul luă coșul și îl așeză lângă masă. Cristina luă un buchet de flori sălbatice și, cu dibăcie, își împleti o coroniță. O puse pe cap și întrebă cu o voce alintată:
– Sunt frumoasă?
– Nu, spuse sculptorul, făcând o pauză de o fracțiune de secundă… ești incredibil de frumoasă!
– Răule! M-ai speriat!
Se ridică ușor și îl sărută din nou.
– Tu ești frumos, iubitul meu!
Au comandat mâncare, au mâncat în liniște și apoi au plecat spre port.
– Haide să mergem cu vasul, spuse Cristina. Aș mai avea chef să navigăm puțin… Vrei?
– Cum să nu, iubito, spuse sculptorul. Cum vrei tu!
Ajunși în port, i-au văzut pe George și Victor povestind pe mal.
– Hei, băieți, noi mergem pe insulă. Vrem să luăm vasul Cristinei. Îmi aduceți careva barca mâine?
– Stai liniștit, spuse Victor. Ți-o aduc eu dimineață și vin înapoi cu George.
Plecară spre insulă.
– Hai să ocolim un pic, spuse Cristina. Mi-a fost dor de bărcuța mea…
– Sigur, spuse sculptorul. Mai e timp. Și mai povestim.
Cristina se duse din nou și se schimbă. Părea un ritual pe care îl respecta. Ridicară velele și porniră spre larg. Cristina părea din nou în largul ei… liberă. Vântul îi bătea în păr. Era ca o veche zeiță din legendele grecești.
E EA, își spuse sculptorul în gând. E sigur EA.
După un timp, Cristina se întoarse către el:
– Dacă mi-ai spus tu despre statuie, cred că e și datoria mea să îți spun de ce iubesc atât barca asta…
Era o zi frumoasă de august. Ai mei împlineau 25 de ani de la căsătorie. Tata ne-a promis o surpriză. Anul acela pescuitul mersese excelent și tata făcuse bani mulți.
„Să fiți toți acasă la 5”, a spus tata.
Am plecat în port să văd ce mai e nou. Am mers la debarcaderul nostru. Știam că tata trimisese barca lui la reparat, dar tot am vrut să trec pe acolo. Când am ajuns, am văzut că cineva ancorase un vas pe locul nostru. Frumos, alb, strălucitor.
M-am supărat brusc. Tata plătea de ani de zile bani grei pentru acel loc și, uneori, străinii profitau și se opreau acolo. Am fugit acasă și l-am chemat pe tata:
– Tata, cineva ne-a ocupat docul! O barcă străină!
– Lasă, mergem la 5, spuse tata. Am de terminat treaba prin curte. Poate pleacă până atunci.
Nervoasă, am intrat în camera mea. Orele treceau greu. La 5 fără 5 am ieșit:
– Hai, tati, nu mai am răbdare!
Am văzut-o pe mama zâmbind.
– Stai, că mergem acum, spuse ea. Liniștește-te.
Am mers în port. Tata m-a întrebat:
– Ai văzut ce scrie pe barcă?
– Ce mă interesează? am răspuns nervoasă. Să plece de pe locul nostru!
– Nu prea cred… Citește!
M-am apropiat, roșie de furie… și apoi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Pe vas scria cu litere mari: CRISTINA – REGINA MĂRII.
Tata m-a luat în brațe:
– Eu și mama ne-am gândit ca la 25 de ani de la căsătorie să luăm ceva care să îți amintească de noi când nu vom mai fi… și de ziua asta. Știm cât iubești marea și poate, într-o zi, îți vei îndeplini visul de a naviga pe mări și oceane cu ea.
Ne-am urcat pe micul vas de pescuit.
– Tu vei cârmui barca. Du-te și schimbă-te!
– Dar de ce? Pot și așa…
– La fel cum nu mergi la un spectacol în pantaloni scurți sau la o întâlnire în salopetă, nu cârmuiești o barcă fără hainele de marinar. E vorba de respect. Dacă respecți marea, și ea te va respecta pe tine.
M-am schimbat urgent și am pornit pe mare. Tata a luat-o pe mama în brațe și așa a ținut-o tot parcursul. Când am acostat, tata a coborât și a luat-o pe mama în brațe. M-am schimbat și am coborât și eu.
– Să o iubești și să o îngrijești. Să mă faci mândru de ea, așa cum sunt eu de tine.
Se apropiau de insulă. Au acostat lângă doc. Cristina se uită spre cer și spuse:
– Tata, ești mândru de Cristinele tale?
– VA URMA –
