Sculptorul – partea 4 –
LOVE. Sculptorul intră timid în conac. Era prima dată când pășea acolo și o făcea cu sfială, de parcă i-ar fi fost teamă să nu calce greșit.
– Intră, intră, spuse doamna. Nu te mai sfii atât. Ce dorești? O cafea, un ceai?
– Mulțumesc, nu vă deranjați… Tocmai mergeam în piață să beau o cafea.
– Ce deranj? zâmbi doamna. Voiam doar să-ți cer 15 minute… să vorbim. Să-mi ușurez sufletul.
Se așezară împreună în două fotolii imense. Doamna ceru să i se aducă o cafea.
– Uite, spuse ea. De mult voiam să-ți vorbesc. Iar acum, când te-am văzut afară, am înțeles: da, tot ce am simțit era adevărat. Dar hai să începem cu începutul…
În ziua în care ți-a fost luată statuia, Anatoli a venit pe la amiază acasă, roșu la față. S-a așezat în genunchi și a început să caute ceva printre pietricelele de pe alee. La început am crezut că pierduse ceva, dar nu părea asta. Lua câte o piatră, o privea, o arunca… și tot așa. Bombănea ceva neînțeles și devenea tot mai agitat.
La un moment dat s-a ridicat, roșu de furie, și a strigat:
– Deci e adevărat! Ei, lasă că nu rămâne așa!
Fusese în piață cu niște prieteni, și din vorbă-n vorbă, au ajuns să discute despre un sculptor care transformase o piatră banală într-o operă de artă de care nu se mai putea despărți, indiferent de bani. Culoarea pietrei – spunea lumea – fusese esențială pentru acea capodoperă. George, omul care transportase piatra, se lăudase la o beție că el o schimbase și că datorită lui exista acea sculptură.
Anatoli, înnebunit de furie, a dat ordin ca George să fie adus în curte.
– Mă duci ACUM la cel care mi-a furat piatra! Și o recuperezi, hoț ordinar! Cum ai îndrăznit să schimbi PIATRA aleasă special de mine???
Au plecat imediat. Către seară, Anatoli s-a întors… cu statuia.
Au pus-o în mijlocul curții, întinsă pe iarbă.
– Dimineață să trimiți un om să o facă bucăți! Iar până la amiază să văd piatra întinsă pe jos! Ai înțeles?!
– Da, domnule, a spus George, plecând cu capul plecat.
Dimineață, când m-am trezit, l-am văzut pe David în fața statuii. Privea fascinat și stătea nemișcat.
– Mamă… pot să te rog ceva?
– Da, dragule, spune.
– Te rog… convinge-l pe tata să nu o spargă. Ar fi o blasfemie… Uită-te cât e de perfectă…
– Bine, dragule, i-am spus. Știam că Anatoli nu mă contrazice niciodată.
Muncitorii au venit, i-am plătit și le-am spus că nu mai e nevoie.
Când s-a trezit Anatoli și a văzut statuia pe geam, a vrut să întrebe, dar i-am spus direct:
– Lui David îi place statuia. Și am hotărât să o păstrăm. Sper că nu ai o problemă cu asta?
Anatoli a înghițit în sec și a ieșit nervos pe ușă.
– Spălați-vă pe cap cu ea, de mine!
David a plecat imediat în oraș și a comandat un soclu. Spre seară, a venit meșterul și a instalat-o. David o privea cu ochi mari. Era… perfecțiune. Formele impecabile, piatra – într-adevăr deosebită – îi dădea o aură aproape mistică. În fiecare zi, o curăța cu grijă, ca să strălucească.
Sculptorul înghiți în sec. Simțea tot mai clar că… nu o va mai avea niciodată.
Dar din spate, se auzi vocea lui David:
– Mamă… eu cred că ar fi cinstit să înapoiem statuia creatorului ei. Deși o ador… simt că nu o merit așa cum o merită el.
– Asta voiam să-ți propun și eu, David, spuse doamna cu blândețe. De când a murit tatăl tău, n-am mai vorbit cu nimeni. Dar când l-am văzut pe acest om în genunchi lângă statuie, cu ochii plini de lacrimi, am știut ce am de făcut. Mă bucur și sunt mândră de tine.
Sculptorul sări în picioare, emoționat.
– Doamnă, domnule… eu nu am la mine decât banii de o piatră, pe care voiam să o cumpăr pentru atelier. Dar merg pe insulă și vă aduc cât considerați că vă datorez. Apoi o voi transporta cumva…
– Domnule, spuse doamna zâmbind. Cine a vorbit de bani? Cum să cumpărați ceva ce vă aparține? Stați liniștit. David se va ocupa de tot. Diseară, o veți avea pe insulă, dusă în siguranță.
– Vă mulțumesc din suflet! spuse el și ieși… parcă plutind.
„Ne revedem curând, iubita mea…”, șopti el trecând pe lângă statuie. „Ne revedem curând…”
– VA URMA –
