Sculptorul – partea 7 –
LOVE, Fata își scutură părul și spuse cu un zâmbet larg pe față:
– De ce te uiți așa la mine? Îmi stă părul aiurea sau am ceva pe față?
– Nu, nu… – răspunse sculptorul, cu o privire tulburată – doar… mi s-a părut că semeni cu cineva…
– Cu cineva pe care îl iubești? – plusă ea, curioasă, dar senină.
Zâmbi, ezită o clipă și spuse:
– Da… cred că da…
– Ei, lasă… – zise ea, ridicând din umeri cu o lejeritate blândă – nu e o tragedie. Iubirile nu mor. Dacă sunt adevărate, doar ezită…
Se așeză lângă el și continuă:
– Hai să-ți spun despre mine. Mă numesc Cristina. Sunt născută într-un sătuc pescăresc de lângă Lisabona. Tatăl meu era pescar. De mică am fost îndrăgostită de mare, de soare, de libertate… de călătorii. Tata mă lua cu el pe barca lui de la cinci-șase ani. M-a învățat să ridic vela, să navighez, să prind pește. Mă trezeam dimineața cu entuziasm, chiar dacă pleca devreme. Priveam vapoarele mari trecând prin larg și visam cu ochii deschiși: Nu dacă, ci când voi pleca în jurul lumii.
Anii au trecut pe nesimțite. Eram deja ajutorul lui de nădejde. Fratele meu nu era pasionat de mare – era cu școala, cu cărțile. Eu, dimpotrivă, mă simțeam acasă între valuri. Ajutam la cârmă, la vele, la năvoade. Viața era frumoasă. Marea era libertatea mea.
Seara, ne adunam toți la cină. Râdeam, povesteam. Eram o familie fericită… până într-o zi. Mama ne-a chemat și, cu o voce liniștită, dar apăsată, ne-a spus:
”– Dragii mei… din păcate… doctorul a zis că sunt grav bolnavă. Nu mai am mult… Cristina, te rog, ai grijă de tata… eu nu o să mai pot.”
Vestea ne-a devastat. Tata n-a mai fost același. Nu mai vorbea, nu mai ieșea pe mare. Și, după doar câteva zile, mama s-a stins. După înmormântare, tata s-a apucat de băut. Zilele curgeau goale. Bea, dormea… și iarăși bea.
Până într-o dimineață. S-a trezit cu vocea pe care o știam: fermă, caldă, a lui. Mi-a spus:
”– Te rog să mă ierți, draga lui tati… Nu poți înțelege durerea din sufletul meu. Mama ta a fost prima și ultima mea iubire… de aceea am căzut. Dar trebuie să-mi revin.”
A ieșit pe mare. S-a întors spre seară cu barca plină de pește. Am făcut cină, ca în vremurile bune. M-a sărutat pe frunte:
”– Te iubesc, puiul lui tati. Să nu uiți asta niciodată.”
Mi-a zâmbit, s-a dus în camera lui și s-a culcat.
A doua zi dimineață… era ora opt. Niciodată nu dormea atât. Am intrat în cameră. Când m-am apropiat, am știut. Tata plecase… la mama. Iubirea lor învinsese din nou. S-au reunit.
După câteva zile, m-am urcat pe barca noastră și am plecat. Pe urmele visului. Trasee lungi, porturi noi, oameni, zâmbete, miros de apă sărată. Îmi trăiam visul. Aveam în minte sfaturile lui:
„Seara să înnoptezi în porturi. Marea e neprevăzută noaptea. Nu naviga după apus. Ia provizii îndeajuns.”
A fost totul perfect. Până ieri.
Soarele apunea. Marea era calmă. Mai aveam 6-7 ore până la următoarea destinație care o doream. Am văzut un port la 4-5 mile distanță. Gândeam: Ce se poate întâmpla?. Toamna târziu, mergeam la pescuit pe întuneric… și n-a fost niciodată o problemă. Cerul era senin. Nici urmă de nori. Marea liniștită. Merg până la capăt,
Am continuat.
Se înserase de tot. Navigam după busolă, obișnuită cu liniștea aceea profundă… până când, din senin, s-a pornit furtuna. Valurile creșteau ca niște munți. Vela mare s-a rupt. Am tras cât am putut cu cea mică. Apa era un monstru dezlănțuit. Mi-am spus în gând:
„ – Tati, iartă-mă că nu te-am ascultat… Ce mă fac acum?”
Atunci l-am văzut. Chipul lui. Ca o apariție:
– Stai liniștită, fata tati… Ce spuneam noi despre furtună?
– „Uită-te în față și caută lumina. Îndreaptă-te spre ea… Așa, puiu tati…”
Și atunci am văzut lumina. Era de pe insula ta.
Am tras cu toată puterea spre ea. M-am agățat de stânci, tremurând, udă, dar vie. Furtuna s-a oprit… din senin. Și te-am văzut. Ai ieșit din atelier. Am aprins lanterna și am strigat.
Restul… știi deja – spuse ea, zâmbind ușor.
Sculptorul o asculta în tăcere. Privirea lui părea să fi căzut într-un abis de amintiri. Era atât de asemănătoare cu EA…
