Te uram iubindu-te… și te iubesc, urând ce-ai lăsat în urmă

LOVE. Te iubeam urându-te pentru că uram cât te iubesc… sau nu știu, poate doar iubeam să te urăsc. Era o bătălie în mine pe care nici măcar tu nu ai vrut vreodată s-o câștigi. Tu doar stăteai și lăsai cuvintele să curgă, privindu-mă cum mă scufund în propriile contradicții.
Te iubeam urându-te. Pentru că uram cât de mult te iubesc. Sau poate… poate doar iubeam să te urăsc, fiindcă era singura formă în care puteam să rămân lucid.
Te mințeam spunându-ți adevărul. Adevărul meu. Și-l înghițeai cu zâmbetul tău toxic, prefăcându-te că nu vezi că îți spun totul în timp ce te distrug. Dar tu… tu îți făceai un templu din minciunile mele. Îți plăcea să le rostești în gând, să le repeți până deveneau certitudini. Ale tale, nu ale mele.
Îți spuneam adevărul, da… dar învelit în minciuni, pentru că ție îți plăcea să-l dezvelești, să-l reconstruiești, să faci din el ce voiai tu. Ți-am dat totul într-un joc pe care l-am pierdut înainte să înceapă.
Acum ador să fii departe. Pentru că doar așa te simt aproape.Când erai lângă mine, nu mai eram eu. Doar o umbră care încerca să-ți fie oglindă.
Tu m-ai părăsit fără să pleci niciodată. Ai lăsat în urmă prezența ta — agățată de pereți, de hainele mele, de cafeaua amară pe care încă o beau fără zahăr, de parcă ai mai fi aici.
Dar nu ești.
Și poate n-ai fost niciodată. Poate că te-am inventat. Poate te-am iubit doar în capul meu. Poate că tot ce ai fost… a fost doar ce voiam eu să fii.
Poate că într-o altă viață ne-am fi iubit frumos. Sau poate exact așa, urât și sincer. Dar acum, în viața asta, e mai bine că nu mai ești. Chiar dacă ești.
Dar doare.
Al dracului de mult.
Și poate că, într-un fel, ești fericită acum… pentru că n-ai fost nevoită să mă iubești cu adevărat. Și totuși, te mai aștept. Nu aici. Nu acum. Dar undeva, între ce-am fost și ce-aș fi vrut să fii.