Uneori afli cât a valorat un om abia după ce l-ai pierdut
LIFE. Am auzit cu mulți ani în urmă o pildă care mi-a rămas în minte. Se spune că un om aflase despre existența unei pietre extraordinare, ascunsă undeva printre milioanele de pietre de pe țărmul unei mări. Acea piatră avea puterea de a transforma metalul în aur.
Omul a plecat să o caute. Lua câte o piatră de pe țărm și o atingea de catarama de fier a centurii sale. Dacă nu se întâmpla nimic, o arunca în mare, pentru a fi sigur că nu va verifica aceeași piatră de două ori. Apoi lua alta, o atingea de cataramă și o arunca. Și încă una. Și încă una.
Au trecut zile, luni, poate ani. Mii și mii de pietre au trecut prin mâna lui și au sfârșit în mare. La început, fiecare piatră însemna speranță. Cu timpul însă, gestul s-a transformat într-o rutină atât de puternică, încât omul aproape că nu mai era atent la ceea ce făcea: lua piatra, atingea catarama, o arunca în mare.
Până într-o zi.
A ridicat o altă piatră, a atins catarama cu ea și a aruncat-o în mare, exact cum făcuse de mii de ori înainte. Numai că, atunci când și-a coborât privirea, catarama lui de fier era din aur.
Pentru câteva clipe, avusese în mână exact ceea ce căutase poate o viață întreagă. Piatra exista. O găsise. O ținuse în palmă. Dar obișnuința de a respinge devenise mai puternică decât capacitatea lui de a mai recunoaște momentul în care trebuia să se oprească.
Mi se pare că uneori facem exact același lucru și cu oamenii.
Petrecem ani căutând omul potrivit. Vrem pe cineva care să ne iubească, să ne înțeleagă, să ne accepte așa cum suntem și să rămână lângă noi. Numai că, după suficiente dezamăgiri, ajungem să ne obișnuim mai degrabă să căutăm ceea ce nu este în regulă. Nu e suficient de bun. Nu face asta. Nu spune cealaltă. Aici putea fi altfel. Poate există undeva cineva mai bun.
Fără să realizăm, căutarea însăși devine un obicei. Ne pricepem atât de bine să găsim ceea ce lipsește, încât nu mai vedem ceea ce avem.
Și se poate întâmpla ca, într-o zi, să apară chiar omul pe care l-am căutat. Nu un om perfect, pentru că acela nu există, ci un om extraordinar de bun pentru noi. Numai că noi continuăm să căutăm defecte, să comparăm și să ne întrebăm dacă nu cumva există ceva mai bun dincolo de ceea ce avem. Iar uneori ajungem să-l pierdem.
După aceea trece timpul. Viața merge înainte, întâlnim alți oameni și începem inevitabil să comparăm. Atunci ne uităm, metaforic vorbind, la catarama noastră și descoperim aurul. Înțelegem cât de rar era omul acela, cât ne oferea, cât ne înțelegea și cât de puțin valorau, de fapt, unele dintre lucrurile pentru care eram nemulțumiți.
Doar că înțelegerea vine uneori prea târziu.
Poate că nu pierdem întotdeauna oamenii buni pentru că nu am știut ce căutăm. Uneori îi pierdem tocmai pentru că, atunci când i-am găsit, eram deja prea obișnuiți să căutăm.
Iar aceasta mi se pare adevărata lecție a pildei. Nu este suficient să cauți o viață întreagă ceva valoros. Trebuie să mai păstrezi în tine și capacitatea de a-l recunoaște atunci când, în sfârșit, îl ții în mână.
Pentru că unele comori pot fi căutate din nou. Dar sunt oameni pe care, odată ce i-ai aruncat din viața ta, nicio mare nu ți-i mai aduce înapoi.
