Uneori ți se pare că nu ți se întâmplă nimic bun. Și doare.
LIFE. Sunt perioade în care viața pare să te fi abandonat pe un peron gol, într-o gară în care nu mai vine niciun tren. Tăcerea devine apăsătoare, zilele sunt goale, iar nopțile par nesfârșite. Te uiți în jur și nu vezi niciun semn că ceva bun se apropie. Și te întrebi, cu o durere surdă în piept: de ce eu?
Ai putea să crezi că e o nedreptate, că Universul te-a uitat, că ai fost scos din rând. Dar adevărul e altul…
În acele clipe grele, tu ești miracolul din viața altora. Tu ești darul. Tu ești cel care ascultă când altcineva nu mai poate vorbi. Cel care îmbrățișează când sufletele altora se destramă. Ești mâna întinsă care ridică fără să întrebe „de ce” și fără să aștepte nimic în schimb. Ești prezent, chiar și când nimeni nu-ți cere asta. Ești bun… într-o lume care rareori apreciază bunătatea.
Și da, poate că nu vei primi niciodată ceea ce oferi. Poate că nu ți se va recunoaște niciodată efortul. Sau, mai dureros decât atât, poate că cei pe care i-ai ținut în viață îți vor întoarce spatele. Poate că îți vor spune, cu o răceală în voce care îți frânge inima:
„Nici nu am avut nevoie de tine.”
„Tu ai insistat.”
„Nu ai contat atât de mult pe cât crezi. Eu nu te-am rugat.”
Și-atunci, toate gesturile tale devin tăceri dureroase. Toate nopțile în care ai fost acolo devin nevăzute. Iar tu rămâi cu golul… acel gol pe care nu ți-l poate umple nimeni.
Dar chiar și atunci, să nu uiți: ceea ce ai oferit a contat. Poate nu pentru ei. Poate nu acum. Dar în structura subtilă a acestei lumi, în echilibrul ei fragil, ai fost o forță a binelui. Ai fost acel ceva care a ținut pe cineva în picioare. Care a împiedicat o prăbușire.
Și chiar dacă nimeni nu îți mulțumește, chiar dacă numele tău e șters din povestea lor, tu nu ai pierdut nimic. Pentru că ceea ce ai fost… rămâne.
Datorită ție, cineva a avut curajul să mai spere o zi.
Datorită ție, o inimă n-a mai fost singură.
Datorită ție, lumea a fost, fie și pentru o clipă, mai caldă, mai blândă, mai umană.
Să fii bun e greu. Să rămâi bun, chiar și după ce ai fost rănit, e o formă de curaj pe care puțini o înțeleg. Dar e și ceea ce te face cu adevărat viu. Cu adevărat valoros.
Pentru că binele, oricât ar fi ignorat, nu moare niciodată. Doar crește în tăcere.
Și într-o zi, când nici nu te mai aștepți, se întoarce acolo unde i-a fost oferită rădăcina: la tine.
Așa că zâmbește și spunecu o voce caldâ, așa cum știi tu:
” Eu te iubesc în continuare, prostuțo…”
