Viața pe care o afișăm și viața pe care o pierdem

LIFE. Mergem la sală cu mașina, cu aerul condiționat pornit, ca să alergăm pe bandă alături de o sută de oameni, în mirosul ”fantastic” al efortului colectiv. Apoi ne urcăm pe o bicicletă fixă, pedalăm kilometri întregi fără să plecăm nicăieri și ne lăudăm seara câți am mai făcut și azi.

Ne comandăm un hamburger mare, cu extra de toate: carne, brânză, sosuri, cartofi și probabil încă o porție de regrete. Dar stăm liniștiți, că luăm cola light. Doar trebuie să păstrăm aparențele, nu?

Ne îmbrăcăm de la second-hand, lucru care nu ar trebui să fie rușinos deloc, dar o facem doar dacă pe tricoul purtat înainte de altcineva scrie o marcă renumită. Nu contează neapărat dacă ne stă bine, dacă este comod sau dacă ne reprezintă. Contează sigla. Contează ca omul din fața noastră să creadă ceva despre noi.

Plătim rate zece ani pentru o mașină de fițe, ca să întoarcă lumea capul când trecem. Apoi băgăm motorină de 50 de lei, ne uităm speriați la consum și sperăm să ne ajungă până la următorul salariu. Dar mașina trebuie să fie acolo, în fața blocului sau la terasa unde ne văd ceilalți. E mai important să pară că ne merge bine decât să ne fie, cu adevărat, bine.

Cumpărăm ceasuri „replica”, lanțuri de aur de 10 carate și telefoane pe care le plătim în rate, doar ca să construim imaginea unei vieți pe care nu o avem. Ne măsurăm valoarea în obiecte, în fotografii și în reacțiile primite de la oameni care, de cele mai multe ori, fac exact același lucru.

Nu e nimic greșit să vrei confort, o mașină frumoasă, haine bune sau să ai grijă de tine. Problema începe atunci când toate acestea nu mai sunt alegeri pentru tine, ci probe pe care trebuie să le prezinți altora.

Și poate cea mai mare sărăcie nu este să nu ai bani pentru lucrurile scumpe. Poate este să ai o viață a ta și să o pierzi încercând să o trăiești pe a altcuiva.

Adevăratul lux rămâne să poți spune, fără rușine și fără teatru: „Asta sunt eu. Și îmi este de ajuns.”