Viața secretă a lui Leonardo Da Vinci – Partea 2.
GENIU. Cina cea de taină n-a fost cea mai importantă lucrare executată de artist la Milano. Mult mai renumită a fost comanda primită pentru Gran Cavallo, un cal imens din bronz. Leonardo a sculptat un cal din lut şi a realizat formele pentru turnarea bronzului, dar calul nu a fost finalizat niciodată, în mare parte din cauza situației politice tot mai tulburi din Italia, care nu doar a zădărnicit eforturile lui Leonardo, ci a pus capăt domniei lui Sforza. Atunci când armatele franceze au atacat Milano, Sforza a confiscat cele şaptezeci de tone de bronz destinate sculpturii şi le-a întrebuințat la confecționarea tunurilor. Invadatorii francezi au folosit calul din lut ca să exerseze tragerea la țintă.
Între timp, Leonardo a fugit la Florența. Acolo a realizat planuri pentru schimbarea cursului râului Arno, a schițat o impresionantă maşină zburătoare şi a petrecut câteva luni la curtea puternicului Cesare Borgia. Tot atunci a pictat şi portretul unei neveste florentine, Madonna Lisa Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo. Probabil că vă sună cunoscut.
DE LA MISTER LA CAPODOPERĂ
Între anii 1503-1506, Leonardo a pictat Gioconda (cunoscută și ca Mona Lisa), o femeie cu ochi căprui, frunte generoasă şi bărbie rotundă. Poartă o rochie aranjată cu eleganță, iar mâinile i se odihnesc pe bratele scaunului. Loggia unde se află e suspendată neverosimil deasupra unei prăpăstii dincolo de care se văd drumuri, râuri, dealuri şi văi.
Deci ce era nou? Mai întâi, postura femeii. Lisa nu stă așezată direct către public, dar şi-a întors trunchiul ca să-i privească. Această poziție descentrată, o formă de contrapposto (termenul italian pentru ,opus”), dă senzația că figura este în mişcare. Peisajul fantastic era o altă inovație, având în vedere ca mare parte din picturile acelei perioade nu prea aveau imagini de fundal.
Dacă-i întrebați pe oameni ce este special la Mona Lisa, majoritatea vă vor spune că privirea ei enigmatică şi, mai presus de toate, zâmbetul ,,mis terios”. Do you smile to tempt a lover, Mona Lisa? Or is this your way to hide a broken heart? fredona sentimental Nat King Cole în hitul lui din 1950. Surâsul Lisei este abia schițat, iar chipul ei este greu de descifrat, dar nu în asta constă unicitatea Mona Lisei. Leonardo a mai pictat şi alte femei cu priviri enigmatice, precum Ginevra de’ Benci şi multe Fecioare şi sfinte. Faima acestei picturi are mai curând de-a face cu istoria ei decât cu subiectul.
În 1506, Leonardo s-a întors la Milano; acolo a fost mult mai interesat să realizeze cercetări științifice decât să producă artă. Șapte ani mai târziu s-a întors la Roma la invitatia papei Leon al X-lea, dar n-a părut dornic să intre în competiție cu artiștii Michelangelo și Rafael. Așa că în 1516 a părăsit Italia devenind pictorul de curte al regelui Francisc I al Frantei, dar, în realitate, a pictat puțin, adevărata lui misiune fiind aceea de a-i oferi regelui prilejul unor conversații revigorante. Discuțiile lor spirituale au fost însă întrerupte în 1519, atunci când Leonardo a suferit un atac cerebral şi a murit.
Regele şi-a apropriat lucrările lui Leonardo, așa că Mona Lisa a trecut în mâinile coroanei franceze și a ieșit din spațiul public pentru câteva secole.
După Revoluția franceză, Napoleon a căpătat o slăbiciune pentru Doamna Lisa și a ordonat imediat ca tabloul să fie mutat în dormitorul lui din Palatul Tuileries. În 1804, pictura a fost expusă la Luvru, o portiune a palatului transformată în muzeu. Lucrările lui Michelangelo si Rafael erau însă mult mai populare. A fost nevoie de interesul poeților francezi simbolişti de la mijlocul secolului al XIX-lea ca Mona Lisa să se transforme într-o capodoperă. Simboliştii aveau o fascinație pentru femeile fatale – femei considerate pe cât de frumoase, pe atât de devoratoare – și nu se ştie din ce motiv au inclus-o si pe Mona Lisa în această categorie. Criticul englez Water Pater a dezvoltat această idee în 1869: „Este mai bătrână decât pietrele care o înconjoară; asemenea vampirilor, a murit în repetate rânduri și a învățat secretele somnului de veci.”
Cine a fost responsabil pentru „smulgerea“ sprâncenelor Mona Lisei? Fie Leonardo da Vinci nu a apucat să le picteze, fie au fost îndepărtate ulterior de un reastaurator.
LISA “EVADEAZĂ”
De aici, pentru a întări fascinația publicului nu era nevoie decât ca pictura să fie furată. În 1911, un vizitator al muzeului a descoperit că locul de pe perete unde ar fi trebuit să fie Mona Lisa era gol. A urmat o investigație de mântuială, iar tabloul părea pierdut pentru totdeauna. Apoi, în 1913, Vincenzo Peruggia, un fost angajat al muzeului Luvru, a contactat un negustor de artă florentin ca să-i vândă lucrarea. S-a descoperit că Peruggia se ascunsese peste noapte într-o debara unde se țineau măturile și s-a furisat afară a doua zi dimineață cu tabloul ascuns sub haină. Bărbatul a sustinut că motivul furtului a fost dorința patriotică de a o restitui pe Mona Lisa Italiei
Recuperarea Mona Lisei a fost un eveniment international, iar de atunci, faima tabloului este indiscutabilă. Timp de mai mulți ani, muzeul Luvru a încercat să ofere lucrării aceeași atenție ca oricărui alt tablou, dar oficialii instituției au cedat în cele din urmă presiunii angajaților de a amplasa indicatoare care să direcționeze vizitatorii către pictură. În prezent, Mona Lisa este expusă într-un loc special, într-o cutie cu geam incasabil, în care sunt menținute anumite condiții de temperatură si umiditate. Nu e rău pentru un simplu portret pictat de un om care rareori şi-a dus la bun sfârșit lucrările.
ATAC ASUPRA IDOLULUI
E de-ajuns ca publicului să-i placă o operă de artă pentru ca artiştii să o ducă în derizoriu. Asta a fost şi soarta Mona Lisei, care, mai mult decât oricare altă pictură, a fost subiectul a numeroase insulte şi adaptări artis tice. Bine-cunoscutul artist dada Marcel Duchamp a dat startul în 1919, când a cumpărat o ilustrată cu Mona Lisa şi i-a desenat mustață şi barbişon. El a denumit lucrarea L.H.0.0.Q., care în limba franceză se pronunță asemenea propoziției Elle a chaud au cul. (Ea este în călduri.)
Si lucrurile au luat amploare. În 1953, fotograful Philippe Halsman a realizat un fotomontaj cu fața (și mustața proeminentă) a lui Salvador Dali îmbrăcat în rochia Mona Lisei şi având în spate decorul din tablou. În 1963, Andy Warhol a alăturat mai multe imagini serigrafice ale siluetei Giocondei şi a numit lucrarea “Treizeci sunt mai bune decât una”. René Magritte a înlăturat de tot imaginea Mona Lisei în lucrarea sa din 1960 intitulată La Joconde (numele franțuzesc al portretului), din moment ce toată lumea ştie deja cum arată. Nu demult, Rick Meyerowitz a transformat-o pe Lisa într-o gorilă; Yasumasa Morimura a înfătisat-o nud şi vizibil însărcinată; Artus Pixel i-a adăugat un costum de Batman în lucrarea Batmona Lisa.
OCHIUL DRACULUI
Ezitările lui Leonardo îi enervau aproape pe toți cei care lucrau cu el şi în special pe cei care aşteptau ca pictorul să-şi finalizeze proiectele. În timp ce artistul se “grăbea încet” să termine Cina cea de taină, egumenul mănăstirii Santa Maria delle Grazie s-a plâns ducelui de Milano că lucrările durau prea mult. Leonardo a explicat că încerca să găsească un chip suficient de drăcos pentru a-l reprezenta pe luda, dar dacă nu avea să găsească modelul perfect putea oricând să folosească “capul nerăbdătorului și nesăbuitului egumen“. După asta, ducele n-a mai primit nicio plângere.
