CLIENT SUB ACOPERIRE – Attic Lab, București: cu ce ne-a hrănit chef Adi Hădean, chef of the year 2017
CRITICĂ GASTRONOMICĂ. Te provoc! – am zis că-ncep așa, am procedat în consecință. L-am provocat pe Adi Hădean! Uite, am ajuns în țară, debarcând ca-n Normandia – Operațiunea Overlord: Zidul Atlanticului -, ș-am zis că dacă tot suntem în București să nu plecăm de aici până când nu ne hrănim la fabulosul său loc, secret și exclusivist.
El, marele chef care, parcă era-n cuaternar!, ne-a gătit bolognese în bucătăria lui Flaviu (iar Nokia, puiul de ciobănesc german pedepsit de apariția firmei producătoare de telefoane mobile…), va găti, eu scriu o critică gastronomică. Asta a fost provocarea – deși aveam, așa, o bănuială că Adi Hădean se va-ndeplini de sarcina asta ca un Mare Lord al aromelor, că doar n-am venit degeaba (avem și de-mpărtășit niște povești despre atunci când… știe el de când, și nu facem un secret din asta, doar că nu-l mai spunem nimănui). Așadar, era o seară de joi. Prima joi după Miercurea Ciuc. 4 ianuarie 2018, în restaurantul lui Adi.
Așadar…
Îi dăm cinci stele. Serios! Nu pentru că mi-e prieten, nu pentru că am mâncat împreună pufuleți cu muștar (fapt care mă determină să-mi pun mari întrebări în privința intergrității noastre mintale din aceași perioadă – cred că era-n cuaternar, ziceam), ci pentru că încă simt aroma pieptului de vită gătit molcom, ardelenește, timp de mai bine de patru ore. Stai puțin, scriu ca-n clasa întâi: 4 (patru) ore! Dacă ai atâta răbdare și nu ești Nicolai, clar ești Adi Hădean. Adică ardelean.
Practic poți să gătești orice și oricum, important e să ai răbdare, pentru că având răbdare, hrana își dezvoltă arome nebănuite. Ne-a spus Adi chestia asta, distrugându-ne mitul că trebuie să te școlești la cine știe ce universitate gastronomică de fițe ca să-ți iasă prânzul-târziu servit azi aproape de Rai. Nu trebuie. Trebuie doar să-ți placă, să știi (aaa, bine, mă, deci nu e doar așa, aiurea-n tramvai, să putem oricare!) și să ai răbdare.
Bun, plăcere și răbdare mai avem, dar de știut, știu doar unii, altfel am fi toți chefi. Ia să vedem, cum a fost? A fost mișto de tot. Întâmpinarea? “Ceva cu bule”. “Ceva” însemnând un Skoff Original – Gelber Muskateller Classique, taman din Südsteiermark. Antreu spumant, de bun-simț, 12,5% alcool, gust profund, ușor înțepător – cât să te stârnească -, vinificat pe domeniile austriacului Joachim Skoff.
Ca să udăm aperitivul, niște tapas asezonate cu jamon plouat cu niscaiva ulei de măsline. Bine, d-astea știm toți (mai prost, dar știm), însă dacă vă spun că suportul, adică pâinica pe care era montat aperitivul era produsă tot de Adi Hădean și că Alexandra a mărturisit, într-un exces neprovocat de sinceritate, că o să o viseze toată noaptea, cred că vorbește de la sine. Adică să remarci pâinea când mănânci jamon, e mare lucru și e o stea suplimentară pentru orice chef care se respectă. Ș-apoi, odată cu aperitivul ăsta, a urmat o vorbă lungă, depănat amintiri și împrospătat drumul de la trecut la prezent.
Uite așa, pe nesimțite a venit și preparatul-regină: piept de vită garnisit cu linte gătită-n stil indian. “Îl gătesc de patru ore”. Băi, dar cum se numește preparatul? “Nicicum”. “Îi zicem cumva? Piept de vită cu garnitură de linte îi zicem”. “Bine, așa-i zicem”. Era bun? Păi ce să nu fie bun?, vorba bunicii. Carnea frăgezită și aromată se desprinde singură – aproape că se și mesteca singură! -, iar prin tocana aia de linte se întrezărea Maharashtra, atât de picantă cât să suporți, atât de sățioasă cât să nu te simți butie când te ridici de la masă, atât de gustoasă încât să mai vrei (da ne oprim și noi, că nu suntem în preajma cutremurului, nu?).
Asta a venit cu altă pâine (genială, tot gătită de Hădean, nu știm dacă a fost mai bună decât prima, pentru că Alexandra e indecisă, încă poartă o bătălie cu propriile-i decizii privind calitatea gusturilor produselor de panificație manufacturate).
Udăm bunătatea asta cu un rubiniu Mas de Bazán – Crianza Bobal din 2014. Adi are un somelier cu care lucrează, unul cinstit, care nu-ți recomandă exclusiv vinurile produse de vinificatorii cu care-s sub contract, ci unul care-ți aduce vinurile bune și cinstite. Și așa e și acest Crianza Bobal. Nu-l uiți! E plin, aromele rotunjindu-se și-nchizând corolarul de gusturi de terre și fructe roșii. Venind din Sicilia, unde am nimerit un singur vin de trei stele (deși doar Raoul și Dumnezeu mi-s martori cât am încercat!), acest Mas de Bazán a fost de patru stele pline. De altfel, Adi m-a avertizat, modest (că a rămas tot modest, băi, „cinemariștilor” care-l cunoașteți!), că are vinuri bune. Da n-a zis că și hrană face tot bună. De fapt, foarte bună.
Și apa? Pe bune…
A fost bun tot. Și apa! Știi cum e apa la Adi Hădean? Cu citrice, o să zici. Maximum. Mai pune și niște fructe de pădure. Și niște gust fin, cât să nu simți că bei limonadă ci apă, dar o apă specială, din care se-nfruptă zeii atunci când sunt însetați. Ok, acum ai dimensiunea exactă – i-am luat aerul omului ăsta timp de vreo cinci ore și n-a zis nimic. Ori e masochist, ori a făcut ceva cursuri de scufundător, de-i place să trăiască fără aer.
Ș-acum, cireașa de pe tort. Vroiam să plecăm. De la un chef de cinci stele care ne-a gătit doar nouă, ca și cum l-am fi plătit în diamante. Am zis că i-am consumat destul timp, eram hrăniți, udați cu cele două vinuri. El zice: “Mă, nu plecați până când nu bem un gin. Îți place ginul?”. “Nu” (eu sunt antisocial, deci îmi permit să spun adevărul și atunci când știu că asta deranjează sau că nu trebuie). “Bine, atunci stai puțin”.
Îl vedem căutând tot felul de instrumente, credeam că vrea să sudeze ceva… Incinerează niște rozmarin, taie câte o felie de castravete, un fruct galben, mic (pe care am uitat să-l întreb ce-i), o felie de kiwi, apoi îngheață paharul și aruncă niște bulgări grosieri de gheață-n pahar ș-abia apoi, după toată corvoada asta se-ncumetă să toarne ginul. Albastru pentru domni, roz pentru doamne. Și ne cocoțăm pe clădire să vedem de pe o terasă de vis cum arată luminatul bulevard I.C. Brătianu noaptea. Și să mai povestim de noi și de biznisul cu gastronomia. Și a fost fain. Și ginul (care nu-mi place neam!) senzațional!
● Mâncare: 5 (Eh bien, chapeau bas!)
● Plating: 4,5 (el îi bun, dar acum a fost o cină-ntre prieteni, deci nu ne-am formalizat)
● Servire: 5 (are Hădean simțul extraterestru de a simți când vrei să mânănci, când vrei să bei…)
● Ambient: 5 (fain tare-tare de tot, zici că ești într-o sufragerie)
● Curățenie: 5 (când nu dă Adi firimiturile pe jos – am zis că nu ne formalizăm, nu?)
NOTA FINALĂ: ★★★★★
Și după aia chiar am plecat. Acum înțelegeți că pe un chef care a executat mișcările descrise mai sus nu poți (nu poți, chiar dacă te străduiești!) să-l cotezi mai jos de cinci stele? Sper că da. Adică cine suntem noi să zicem altfel decât trebuie? Mai ales că în 2017, la Horeca Awards, Adi Hădean a fost desemnat „Cel mai bun chef”. Din România. Știți câți chefi sunt în țara asta? Nu mulți (îi vedeți pe la televizor). Dar toți extraordinari. Deci… Atât am vrut să vă spun. Și lui Adi Hădean: mulțumesc. Și ai grijă de gastronomie, dar mai ales de cel mic. Viitorul e esențial.
Attic Lab e-n București (se intră doar cu programare, nu ca noi, niște nesimțiți!), pe strada Băniei, numărul 5 (deasupra Pieței Sfântu Gheorghe) – sper că n-am dezinformat. Dăm note, clar!⬆
Cătălin VISCHI