Mi-ai spus într-o zi că, pentru a te avea, ar trebui mai întâi să te îmblânzesc
LOVE. Mi-ai spus într-o zi că, pentru a te avea, ar trebui mai întâi să te îmblânzesc. Și am luat vorbele tale în serios, mai serios decât ai fi crezut vreodată. Deși inițial intenția mea a fost cu totul alta — sau poate nici eu nu știam clar ce vreau — îmi doream doar o iubire simplă, normală, fără complicații. Dar după ce te-am cunoscut, am ales alt drum. Am ales să rămân, să înțeleg, să ascult. Am ales să îți cunosc ritmul, să te las să respiri, să te apropii în felul tău, chiar dacă felul tău era diferit de tot ce știam. Am ales să fiu acolo chiar și atunci când nu mai era ușor.
Am înțeles că nu vrei doar un om lângă tine, ci un om care să-ți citească tăcerile, să îți liniștească furtunile, să îți accepte ezitările. Un om care să rămână când tu încă înveți cum să nu mai pleci. Așa că m-am apropiat încet, exact cum ai cerut, pas cu pas, fără să te grăbesc. Ai vrut timp, ți-am dat timp. Ai vrut răbdare, ți-am dat răbdare. Ai vrut siguranță, ți-am oferit siguranță. Ai vrut să știi că cineva nu dispare la primul zid, iar eu am rămas.
Am fost lângă tine când râdeai, când plângeai, când îmi spuneai că mă iubești ca apoi să spui că nu mă vei putea iubi niciodată. Când strigai să plec, ca apoi să mă întrebi: „Da unde te duci!?!”
Dar ce nu mi-ai spus atunci a fost că cererea ta venea cu o frică pe care nici tu nu o înțelegeai. Că „îmblânzește-mă” însemna, de fapt, „ține-mă aproape chiar dacă eu nu știu cum să mă apropii”. Și când m-am apropiat exact atât cât ai cerut, când am început să îți cunosc pașii, tăcerile, felul în care te retragi și felul în care revii, ai început să spui că e prea mult. Că te sufoc. Că prezența mea e ”prea prezentă”. Că liniștea mea e ”prea liniștitoare”. Că atenția mea e ”prea atentă”. Ai început să-mi reproșezi tocmai ceea ce ai implorat să găsești în cineva.
Atunci am înțeles ceva ce doare, dar luminează: unii oameni cer un adevăr pentru care nu sunt încă pregătiți. Cer apropiere, primesc apropiere, apoi spun că e prea aproape. Cer sinceritate, primesc sinceritate, apoi spun că doare. Vor să fie îmblânziți, dar se sperie de consecințele îmblânzirii. Vor un om care să rămână, dar nu știu cum să stea lângă cineva care chiar rămâne.
Mi-ai spus într-o zi că, pentru a te avea, ar trebui să te îmblânzesc. Dar nu mi-ai spus că, odată îmblânzită, vei fugi de tine însăți. Că vei confunda grija cu controlul, interesul cu presiunea, apropierea cu pierderea libertății. De fapt, nu ai fost niciodată speriată de mine. Ai fost speriată de cât de mult din tine se vedea în ochii mei. De faptul că, dacă eu rămâneam, nu mai puteai spune că toți pleacă. Iar asta te obliga să te privești în oglindă altfel.
Ceea ce ai cerut nu a fost prea mult. Dar ceea ce ai putut duce, da. Așa am înțeles diferența.
Poate că într-o zi vei înțelege că „îmblânzește-mă” nu e doar o metaforă frumoasă, ci o responsabilitate reală. Că apropierea nu e o închisoare, ci o punte. Că oamenii care vin cu inimă curată nu trebuie loviți pentru că tu nu ești încă pregătită să fii fericită. Iar dacă ceea ce am făcut te-a durut, durerea nu a venit din mine. A venit din locul din tine care încă nu știe ce să facă atunci când cineva îl iubește fără să vrea nimic în schimb.
